Despre faptul că a adopta etica victimei e comod și, uneori, penibil

Două surse morale au structurat lumea: tradiția virtuții, născută din necesitatea de a acționa într-o lume periculoasă, și tradiția dreptății, apărută din experiența abuzului și a vulnerabilității reale. Prima construiește oameni capabili să deschidă lumea, a doua îi protejează pe cei care riscă să fie lăsați în urmă. De-a lungul istoriei, cele două etici au alternat în funcție de riscuri, structuri de putere și gradul de dezvoltare al societăților. Perioadele de expansiune și competiție au favorizat virtutea. Perioadele de traumă și stabilitate rigidă au favorizat dreptatea. Modernitatea le-a combinat, iar epoca digitală le-a amestecat până la confuzie. Vulnerabilitatea a devenit, peste noapte, merit.

Societățile prospere, lipsite de pericole reale, au început să trateze disconfortul ca nedreptate și emoția ca argument. Cei privilegiați adoptă limbajul victimelor ca să-și consolideze superioritatea, în timp ce excelența și responsabilitatea sunt privite cu suspiciune. Această mentalitate produce politici ale victimizării, justifică agresiuni geopolitice prin narațiuni defensive absurde și erodează criteriile de valoare în instituții.

Adevăratele victime nu mai au loc să se plângă de cei care trăiesc în abundență și nu mai știu cum altfel să își manifeste importanța. Dar actul moral de a fi om între oameni nu se construiește din ce ți s-a întâmplat, ci din ce faci cu ce ai. A privi propriile condiții prin ochii celui care nu le are scoate victimizarea din ecuație și readuce în centrul atenției obligația de a construi. 

Două moduri de a te prezenta ca „animal politic"

De-a lungul istoriei, oamenii s-au raportat unii la alții prin două registre morale, construite din nevoi diferite și ancorate în contexte distincte.

Prima rădăcină e cea a virtuții. A apărut în societăți în care supraviețuirea depindea de curaj, de capacitatea individului de a-și întări caracterul și de a se expune lumii într-o formă activă. Atena și Roma au creat această logică a umanului în care eroul este o necesitate publică. Fără curaj nu exista cetate, stat, armată, economie sau cunoaștere. Apoi, marii exploratori, de la Magellan până la Darwin, au fost expresia mersului natural al unei specii care a progresat prin extinderea frontierelor sale. Etica virtuții a construit infrastructura valorică a modernității: curaj, competență, disciplină, merit, excelență.

În registrul politic, această etică se traduce prin instituții bazate pe responsabilitatea persoanei, pe capacitatea ei de a înfrunta riscuri și de a decide. Liberalismul, meritocrația, știința experimentală, administrația modernă a competențelor, derivă din această axă.

A doua rădăcină e etica dreptății, născută nu din expansiune, ci din reacție. Societățile care au trăit perioade lungi de suferință, ierarhie rigidă, abuz de putere și inegalități structurale au produs o morală centrată pe protecția celui vulnerabil. Tradiția iudeo-creștină a creat o morală a compasiunii. Evul Mediu a făcut din această morală un mecanism de echilibrare. Epoca modernă a continuat-o prin aboliționism, feminism, antirasism, legislația egalității, mișcările pentru drepturile civile și, în final, prin arhitectura juridică postbelică. Aici victima nu e glorificată, ci protejată. Experiența suferinței nu conferă prestigiu moral, ci obligația comunității de a repara structuri care au eșuat. În acest imperativ al milei și al grijii se găsește fundamentul drepturilor omului.

Virtutea construiește, dreptatea corectează. Virtutea extinde lumea, dreptatea o stabilizează.

Dominanța alternativă a virtuții și dreptății

Prevalența fiecărei etici depinde de nivelul de risc și de distribuția puterii. Societățile cu expunere mare la conflict, nesiguranță și schimbare rapidă favorizează etica virtuții. Lumea antică era imprevizibilă, iar virtutea era răspunsul pragmatic. Renașterea și iluminismul au reactivat registrul, pentru că progresul tehnic, economic și geografic cerea oameni capabili să-și asume chiar și eșecul ca formă de învățare.

Perioadele dominate de traumă colectivă, de rigiditate socială sau de abuz instituțional au împins societățile către etica dreptății. Evul Mediu, în care puterea politică era concentrată, a generat o morală a compasiunii comunitare. Secolul XX, după totalitarisme, a produs o morală a protecției individului, construită pe convenții internaționale, tribunale, legislație egalitară.

Iar apoi a apărut în lume o infecție morală care a continuat să crească. Istoricul Timothy Snyder documentează cum regimurile totalitare au exploatat retorica victimizării ca să justifice violența. Germania nazistă s-a prezentat ca victimă a Tratatului de la Versailles, Uniunea Sovietică ca victimă a încercuirii capitaliste. Yuval Noah Harari observă că narațiunile de victimizare colectivă devin cele mai periculoase instrumente politice când sunt preluate de actori cu putere reală, nu de cei vulnerabili.

Confuzia contemporană și transformarea vulnerabilității în virtute

Societățile dezvoltate nu mai au amenințări reale. Protecția e totală, bunăstarea elimină riscul existențial. Sensibilitatea la disconfort a crescut progresiv. Etica dreptății, menită să ofere glas și demnitate celor lipsiți de șansă, e preluată de indivizi și grupuri care nu au fost niciodată expuși la opresiune, dar adoptă retorica victimei ca să obțină avantaj moral. Spațiul digital amplifică infinit fenomenul. Algoritmii recompensează indignarea, povestea personală traumatică, conflictul moralizat.

În paralel, virtutea devine suspectă și vinovată de toate relele. Curajul, excelența, performanța și autonomia sunt privite ca forme de dominație. Într-o lume excesiv de sigură, forța devine sinonimă cu agresivitatea, iar vulnerabilitatea devine criteriu de superioritate. Nietzsche a observat că moralitatea slăbiciunii transformă neputința în virtute și resemnarea în act eroic. Ce el numea „răzbunarea celor slabi" devine vizibilă astăzi în politicile identitare care penalizează excelența sub pretextul echității.

Confuzia e teribilă, pentru că amputează partea pozitivă a fiecăreia dintre sursele morale. Indivizi care nu au nevoie de protecție adoptă discursul opresiunii pentru afirmare, iar societatea, incapabilă să distingă între vulnerabilitatea reală și cea performativă, transformă fragilitatea în merit. George Orwell a scris în „1984" că puterea constă în capacitatea de a declara că doi plus doi fac cinci. Astăzi, puterea constă în capacitatea de a te declara victimă având toate privilegiile. Aldous Huxley a prezis în „Brave New World" o lume în care confortul elimină nevoia de curaj. N-a prezis că lipsa curajului va deveni ea însăși criteriu moral.

Culmea, cele mai mari progrese morale și materiale ale omenirii nu au avut loc în epocile sensibilității, ci în epocile în care au dominat cei acuzați astăzi de duritate, ambiție și etica performanței. În 1820, aproape 90% din omenire trăia în sărăcie extremă. Astăzi procentul este sub 9% (World Bank, 2022). Speranța de viață a crescut de la 29 de ani la peste 72, iar mortalitatea infantilă a scăzut de la aproape 50% la sub 4% (UNICEF, 2023). Analfabetismul, care era estimat la 88% în 1820, a devenit o excepție. Astăzi vorbim de 87% alfabetizare globală (UNESCO).

Același tipar apare și în privința discriminării reale. În 1900, doar 1% dintre femeile din întreaga lume aveau drept de vot. Astăzi dreptul este universal, cu excepții marginale. Până târziu în secolul XX, universitățile și profesiile bine plătite erau dominate numeric de bărbați. În 2023, peste 55% dintre studenții din învățământul superior global sunt femei (UNESCO).

Persoanele cu dizabilități, care erau practic invizibile în spațiul public până în anii ’70, beneficiază acum de legislație anti-discriminare în 93 de state (UN, 2023), iar accesul la educație și infrastructură specifică a crescut exponențial.

Toate aceste transformări nu au apărut în epoci dominate de sensibilitatea morală, ci în epocile în care societatea credea în caracter, în cunoaștere, în risc și în construcție. Și nu s-au făcut prin forță. Paradoxul este că oamenii „tari”, acuzați astăzi de a fi produs nedreptatea lumii, sunt exact cei sub care nedreptatea reală a început să dispară. În timpul eticii virtuții, nu în timpul culturii victimizării, omenirea a ieșit din foamete, din ignoranță și din discriminare.

Am ajuns să observ cu groază mecanismele care au denaturat moralitatea până la a o transforma în spectacol. Actul moral nu mai e asumare, ci semnal ostentativ. „Semnalizarea virtuții” este practica de a-ți dovedi caracterul prin declarații, nu prin fapte. De regulă, acuzații. De regulă, violente. În interiorul sistemului instituțional, victimizarea devine limbajul prin care elitele își protejează poziția. Manageri, activiști profesioniști, influenceri, membri ai establishmentului politic se declară oprimați de structuri pe care ei înșiși le conduc. Avem exemple în politica și în mediul de afaceri din România, dar avem exemple de peste tot din lume, din SUA și din Rusia deopotrivă.

Politicile contemporane de victimizare devin pretext pentru orice ambiție geopolitică. Statele agresive se prezintă drept victime ale unui complot extern, justificând războaie prin narațiuni inventate despre nedreptate. Rusia invadează invocând amenințarea externă, deși e cea mai mare putere militară din regiune. Mișcări paramilitare din Orientul Mijlociu invocă un imaginar al opresiunii perpetue ca să legitimeze atacuri asupra civililor. Răspunsul, complet disproporționat, invocă nevoia de reparație. China se prezintă ca victimă a umilințelor istorice ca să-și justifice expansiunea în Marea Chinei de Sud. Fiecare actor transformă agresiunea în defensivă morală.

La nivel intern, discriminarea pozitivă împinsă până la anularea criteriilor de valoare produce sisteme în care competența nu mai decide nimic. Instituții publice, universități, corporații și organizații internaționale coboară standardele până când le transformă din ceva excluziv în ceva incluziv. Această dinamică nu egalizează șansele, ci degradează capacitatea sistemelor de a funcționa la un nivel minim necesar.

Și tot acest tablou global se întreține din mentalitățile individuale. Pe care le alimentează la rândul lui. Am devenit niște oameni pentru care este extrem de incomod să aibă caracter dacă nu sunt în postură de victimă.

Un experiment: ce-ar face versiunea ta fără șanse?

Există oameni care trăiesc în condiții pe care jumătate din omenire le-ar accepta fără ezitare. Au venit sigur, sistem medical funcțional, siguranță fizică, libertate de mișcare, drepturi, opțiuni reale de viață, și, cu toate acestea, își construiesc întreaga identitate în jurul ideii că sunt nedreptățiți. Se prezintă ca victime ale lumii, deși lumea nu i-a împins niciodată în pragul supraviețuirii. Unii chiar își interpretează bunăstarea drept chin.

Mark Twain spunea simplu: lumea nu-ți datorează nimic, ea a fost aici prima. Morala înseamnă te achiți de ce datorezi tu lumii, nu să ceri, nu să pretinzi, nu să te plângi. Nu e nimic greșit să faci toate astea, dar ele nu spun nimic despre caracter, decât dacă e vorba despre caracterul celor care întind o mână când e nevoie. Când milioane de oameni ar privi normalitatea ta ca pe un lux inaccesibil, a-ți plânge singur de milă e obscen.

Imaginează-ți versiunea ta fără șanse. Aceeași inteligență, aceeași energie, același potențial, dar venite dintr-un loc în care siguranța nu e garantată, iar efortul e singurul capital. Acea versiune mai săracă a ta, în ce tu numești rutină ar recunoaște exact ce i-a lipsit mereu. S-ar bucura incredibil de posibilitatea de a construi, de a învăța, de a experimenta, de a relaționa, de a face o mulțime de chestii. Cei care se declară victime în mijlocul abundenței sunt prea aproape de propriile așteptări și prea departe de realitatea obiectivă. Trăiesc visele altora și le risipesc. Versiunea lor fără șanse nu s-ar victimiza. S-ar apuca de treabă.