Despre a nu judeca pentru a nu fi judecat
„Nu judecați, ca să nu fiți judecați.” Este unul dintre cele mai cunoscute îndemnuri evanghelice și, probabil, unul dintre cele mai dificil de urmat. Luat literal, ar putea face imposibilă însăși viața morală. Cum am putea deosebi binele de rău, cum am putea alege în cine să avem încredere, cum am putea să ne educăm copiii sau să ne înțelegem propria existență fără a judeca? În fond, judecăm fără pauză, judecăm în stânga și-n dreapta cât e ziua de lungă. Judecăm faptele oamenilor, intențiile lor, caracterul lor. Judecăm comportamentele celor apropiați și deciziile celor necunoscuți. O facem uneori cu grijă și deliberare, alteori cu o grabă care ar trebui să ne dea de gândit. Câteva cuvinte, un gest, o privire sau o știre sunt adesea suficiente pentru a pronunța un verdict asupra unui om. Problema începe, cred, atunci când confundăm capacitatea de a judeca cu dreptul de a da verdicte. Să ne imaginăm doi oameni care întârzie la serviciu. Primul a rămas acasă cu un copil bolnav. Al doilea...