Despre influența majoră pe care au asupra noastră nevoia de sens și nevoia de control
Avem o așa de mare nevoie de sens, încât suntem capabili să recurgem la orice artificiu pentru a ne inventa unul. Cred că faptul acesta te face să înțelegi oamenii mai bine decât orice altceva: că vor prefera oricând o bazaconie cu un oarecare sens pentru ei decât un adevăr simplu. Am fost capabili să ne inventăm povești lipsite de orice simț al realității doar ca să obținem un strop de sens al vieții. De exemplu, cea că există un plan divin la originea tuturor fenomenelor.
Pe moment, ideea calmează. Întârzie depresia. Dar se lovește imediat de o a doua nevoie umană ireductibilă, și anume nevoia de control. Dacă totul e determinat, atunci nimic nu ține de noi, nu mai există nimic al nostru, nimic ce putem schimba. Am conceput prin urmare un mit al liberului arbitru și am decretat că e bun. Nu contează că cele două idei se bat cap în cap. Anxietatea produsă de lipsa controlului e mai puternică decât nevoia de coerență.Psihologia a descris această tensiune sub multe forme. Viktor Frankl, supraviețuitor al lagărelor naziste și autorul cărții Omul în căutarea sensului vieții, spunea că omul poate trăi fără plăcere, dar nu fără sens. Pe de altă parte, psihologia cognitivă modernă, de la Daniel Kahneman până la Roy Baumeister, arată că sentimentul de control este condiția minimă pentru stabilitatea emoțională. Fără el, mintea intră în panică, corpul secretă cortizol, iar gândirea devine haotică. Știința cognitivă a arătat în mod repetat că activitatea cortexului prefrontal justifică emoții și impulsuri care au apărut deja în sistemul limbic, doar că o face cu aerul unui judecător rațional.
Cu alte cuvinte, sensul dă direcție, dar controlul dă coerență. Unul oferă scop, celălalt structură. Însă echilibrul lor e fragil.
Iată lucrul pe care merită înțeles: mintea umană nu caută adevărul, ci echilibrul dintre sens și control. Ceea ce numim convingeri, valori și credințe sunt în fond strategii de reglare a anxietății. Mintea noastră vrea să creadă mai mult decât vrea să știe. Noi nu gândim ca să descoperim, ci ca să ne simțim în siguranță. Să le luăm în ordine inversă:
Mecanismul controlului
Creierul nostru este, în esență, un organ al predicției. Karl Friston, neurocercetător britanic, a formulat o teorie numită Free Energy Principle, potrivit căreia mintea încearcă permanent să reducă incertitudinea. Orice diferență dintre ceea ce se așteaptă și ceea ce se întâmplă produce stres, o explozie a surprizei, pe care creierul încearcă s-o stingă prin ajustări. Controlul este deci un mecanism biologic de ameliorare a efectului de surpriză.
Asta explică de ce ne liniștește rutina, de ce vrem reguli și de ce reacționăm violent la imprevizibil. Controlul e, de fapt, o formă de apărare metabolică. Antonio Damasio o numea homeostazie emoțională.
Totuși, același mecanism care ne protejează ne și limitează. O viață perfect controlată devine sterilă, plictisitoare, depresivă. Psihologii Edward L. Deci și Richard Ryan, autorii teoriei autodeterminării, au arătat că motivația autentică apare doar atunci când individul simte autonomie. Adică: nu e complet previzibil nici pentru el însuși. Autonomia presupune o marjă de libertate, o zonă unde controlul se relaxează.
Mecanismul sensului
Dacă controlul ține de predictibilitate, sensul ține de coerență narativă, de povestea pe care ne-o spunem despre noi înșine. Mintea umană construiește povești pentru a lega evenimentele într-un fir logic. Michael Gazzaniga, studiind pacienți cu emisfere cerebrale separate, a descoperit că emisfera stângă are rolul distinct de a inventea explicații. Chiar și atunci când nu știe de ce un gest a fost făcut, ea creează un sens post-factum.
Confabularea este iarăși un fenomen psihologic interesant, în care o persoană își umple involuntar golurile de memorie cu informații fabricate, deși nu intenționează să mintă. Această creație de amintiri false apare ca o modalitate de a compensa deficiențele în reamintire și se manifestă în mod inconștient.
Sensul este, deci, o ficțiune funcțională. El nu descrie lumea, o justifică. Jonathan Haidt spunea că rațiunea e avocatul emoțiilor, nu judecătorul lor. Iar sensul este pledoaria pe care mintea o ține pentru a-și păstra demnitatea în mijlocul haosului.
Viktor Frankl vedea în sens o forță terapeutică. Omul care are un „de ce” poate suporta aproape orice „cum”. În termeni neurologici, sensul reorganizează ierarhia motivațiilor. Când simțim că acțiunile noastre contribuie la ceva mai mare, cortexul prefrontal inhibă reacțiile de panică și activează circuitele dopaminergice asociate cu speranța.
Balanța psihologică
Între control și sens se întinde câmpul nostru emoțional. Când pierdem controlul, creierul caută sens pentru a menține ordinea internă. Când pierdem sensul, căutăm control pentru a simți că trăim ordonat. Această compensare dublă este vizibilă în aproape toate comportamentele noastre.
Depresia, de exemplu, poate fi privită ca prăbușirea simultană a ambilor poli. Individul nu mai crede că are sens și nu mai simte că are control. În schimb, anxietatea este un exces de control și o lipsă de sens. Obsesia pentru detalii, gândirea catastrofică și perfecționismul provin din frica de a admite incertitudinea, adică din refuzul de a accepta că viața e parțial incontrolabilă.
Martin Seligman, părintele psihologiei pozitive, a descris fenomenul neputinței dobândite (learned helplessness): atunci când oamenii sunt expuși repetat la situații fără control, ei încetează să mai încerce, chiar și atunci când controlul devine posibil. Este moartea volitivă a minții. Remediul imediat este restabilirea unui sens: sentimentul că efortul are valoare, chiar dacă rezultatul nu e garantat.
Emoția ca interfață
Antonio Damasio a arătat că emoțiile nu sunt un lux psihic, ci o parte critică din procesul decizional. Impresia că luăm decizii în mod rațional e doar o iluzie, chiar dacă una tenace. În realitate, luăm cu ajutorul emoțiilor, folosind gândirea pentru a le justifica. Ele traduc informația corporală în semnal cognitiv. Frica ne avertizează când controlul e amenințat. Bucuria ne arată că sensul e activat. Tristețea marchează pierderea sensului. Furia semnalează pierderea controlului.
Astfel, emoțiile sunt instrumente de reglare între cele două dimensiuni. Ele ne arată când echilibrul s-a rupt. În loc să le reprimăm, ar trebui să le interpretăm ca pe niște indicatori de bord interiori.
Filosofia echilibrului
Aristotel vorbea despre virtute ca o cale de mijloc între excese. Stoicii, de la Epictet la Marcus Aurelius, vedeau controlul ca exercițiu de discernământ: nu putem controla ce ni se întâmplă, dar putem controla reacția noastră. În schimb, sensul venea din acordul cu rațiunea universală, cu logosul.
Filosofia modernă le-a separat pe cele două. Nietzsche a exaltat sensul prin voința de putere, ignorând controlul rațional. Camus a inversat paradigma, căutând controlul lucid într-un univers fără sens. Omul contemporan trăiește între aceste două moșteniri, una care vrea să creadă, alta care vrea să știe. Și fiecare dintre ele este profund coroziv pentru celălalt. Credința e acidă cu orice încercare de a ști, iar faptul de a ști dizolvă credințele.
Ecologia mentală
Iluzia controlului și inventarea sensului sunt procedee diferite de a suporta incertitudinea.
În fiecare zi, echilibrul dintre ele se rescrie. Când viața e stabilă și predictibilă, controlul se extinde și sensul se estompează. Când apar problemele și viața se zdruncină, sensul devine refugiu.
Controlul cere planuri clare. Sensul cere flexibilitate pentru a le modifica. Când devin prizonierul unui plan, pierd bucuria. Când refuz orice plan, pierd direcția.
Neuroștiința confirmă această complementaritate. Activitatea rețelei implicate în gândirea asupra sinelui și căutarea sensului alternează cu activitatea celei responsabile de acțiune și concentrare. Creierul alternează între introspecție și execuție, între sens și control. Prea multă activitate într-una din ele duce la dezechilibru mental.
Psihologia comportamentală arată că sentimentul de control poate fi antrenat prin „self-efficacy” (Albert Bandura), precum acțiuni mici, realizabile, care restabilesc încrederea în propria influență. Cel mai simplu exemplu este cel din armată, care cere să-ți faci patul imediat după deșteptare. Sensul, în schimb, se hrănește din conectare, relații, contribuție, recunoștință. Echilibrul celor două devine o formă de igienă mentală. Când simt că mă pierd în detalii, caut simboluri. Când simt că mă pierd în simboluri, caut fapte.
Pe de o parte, simt că îi înțeleg mai bine pe ceilalți când sunt în aparență prea triști sau prea nervoși, atunci când observ că nu fac, de fapt, decât să-și caute echilibrul acela fin dintre sens și control. Pe de altă parte, în loc să caut o stare permanentă de echilibru, încerc mai degrabă o dinamică echilibrată. Uneori trebuie să las lucrurile să curgă. Alteori trebuie să le structurez.
Nu pot controla totul și nici nu pot înțelege totul, mai ales, cum spunea Nichita Stănescu, când nu există înțeles. Pot să încerc să mă mint cât mai puțin, în special atunci când simt că am nevoie de principii, valori, sau alte chestii sfinte, care sunt bune, sunt excepționale, dar sunt și simptome ale nevoii de sens sau de control. Poate că între acestea două se află undeva un spațiu, pe care eu l-aș numi limpezime, când nici nevoia de control nu te împinge, nici nevoia de sens nu te strivește, ci e doar liniște și împăcare cu incertitudinea.
Comentarii
Trimiteți un comentariu