Despre Super Mario din viața reală și despre cum ar trebui de fapt să fie liderii
Dacă ar fi fost un lider politic sau militar, în sens clasic, figura lui ar fi fost mult mai celebră, cel puțin din pricina faptului că povestea ar fi circulat pe înțelesul tuturor. Și atunci, felul lui de a fi ar fi devenit într-o măsură mult mai mare un model. Lumea funcționează încă cu lideri construiți pe un tipar militar, încruntați și încuiați, în vreme ce un un lider cu adevărat puternic, influent și important rămâne modest.
În iulie 2012, într-o sală de conferințe din Londra, Mario Draghi a împachetat câteva decenii de politică în trei cuvinte: „whatever it takes" (orice e nevoie!). Declarația sa „BCE este pregătită să facă orice este nevoie pentru menținerea euro. Și, credeți-mă, va fi suficient", a avut un efect extraordinar. Panica momentului s-a domolit fără ca BCE să fi cumpărat încă vreo obligațiune. Cele trei cuvinte au transformat un tehnocrat italian în salvatorul monedei unice.
Dacă această scenă ar fi avut loc pe un câmp de bătălie real, cu uniformă și sabie în loc de costum și stilou, Mario Draghi ar fi astăzi în manualele de istorie alături de Wellington sau de Patton. Statuile lui ar împodobi piețele din douăzeci de orașe europene. Copiii ar învăța despre "Bătălia de la Londra din iulie 2012" și despre cum un singur om, printr-o combinație de curaj și strategie, a salvat civilizația europeană de la prăbușire. Dar nimic din toate acestea nu s-a întâmplat, pentru că Mario Draghi nu a salvat Europa cu arme, ci cu instrumente abstracte de politică monetară și operațiuni de piață.
Ascensiunea lui Mario Draghi nu a fost deloc bruscă. Este rodul unui parcurs urmărit cu perseverență, erudiție și un spirit de serviciu public special. S-a născut la 3 septembrie 1947, la Roma, într-o familie de clasă mijlocie superioară. Copilăria i-a fost umbrită de tragedii: la 15 ani tatăl său a murit, iar la 19 ani și mama. Rămas orfan, tânărul Draghi a preluat rapid responsabilități de adult, experiență ce i-a format caracterul serios și disciplinat. Și-a continuat educația la prestigiosul Institut Massimiliano Massimo, condus de iezuiți. Acolo a absorbit discipline clasice, etica creștină și simțul răspunderii față de comunitate. Educația catolică l-a marcat profund. Și astăzi este un catolic practicant, devotat spiritualității ignațiene.
La Universitatea La Sapienza a avut șansa de a învăța sub îndrumarea economistului keynesian Federico Caffè. A absolvit în 1970 cum laude, cu o teză despre integrarea economică europeană. Ironic, critica planurile de uniune monetară ca fiind „premature". Peste decenii avea să conducă chiar acea uniune monetară.
Setea sa de cunoaștere l-a purtat la MIT, unde a studiat sub îndrumarea a doi laureați Nobel, Franco Modigliani și Robert Solow. În 1977 și-a luat doctoratul, specializându-se în macroeconomie și politici monetare. A reușit să îmbine formarea keynesiană europeană cu rigoarea matematică anglo-saxonă.
În 1991, la 44 de ani, Draghi a fost numit director general al Trezoreriei Italiei. Din această funcție a coordonat politicile economice ale țării timp de un deceniu. Italia anilor '90 se pregătea pentru aderarea la euro. Draghi a prezidat comitetul care a rescris legislația corporativă și financiară, a fost artizanul programului masiv de privatizări și a refăcut încrederea piețelor în economia italiană. Nu toată lumea a aplaudat. Unii l-au supranumit ironic „Mr. Britannia", după o întâlnire controversată cu investitori străini. Cu toate acestea, rezultatele au fost greu de contestat: Italia a fost calificată pentru adoptarea euro.
După 2001, a petrecut câțiva ani la Goldman Sachs International ca vicepreședinte, o perioadă care i-a oferit perspectivă asupra piețelor globale, dar care a stârnit și suspiciuni ulterioare. În 2006, a revenit în sectorul public italian ca guvernator al Băncii Italiei, tocmai la timp pentru criza financiară globală din 2008. În 2009, liderii G20 l-au numit primul președinte al Consiliului pentru Stabilitate Financiară, organism creat să întărească cooperarea după criza globală. Această expunere l-a transformat într-o voce influentă pe scena financiară mondială.
La 1 noiembrie 2011, Draghi a preluat șefia BCE chiar în mijlocul unei crize existențiale a monedei unice. Eurozona era zguduită de criza datoriilor. Grecia fusese salvată de la faliment, iar investitorii își pierdeau încrederea în Spania și Italia. Ratele dobânzilor urcau la niveluri nesustenabile. Draghi a acționat imediat pe două planuri: tehnic și psihologic. A tăiat dobânzile, a pompat lichiditate masivă (€489 miliarde în decembrie 2011), evitând un credit crunch.
Dar adevăratul test a venit în vara lui 2012, când costurile de finanțare ale Spaniei și Italiei au atins niveluri insuportabile. Pe 26 iulie, Draghi a urcat pe scenă și a rostit angajamentul istoric. Rareori un singur paragraf a avut asemenea impact. Atacurile speculative au încetat aproape imediat. Promisiunea a fost urmată de acțiuni concrete. În septembrie 2012 a detaliat programul OMT, prin care BCE se declara pregătită să cumpere, potențial fără limită, obligațiunile țărilor în criză. Acest raționament a fost considerat strălucit. Nu era vorba să salveze guverne risipitoare, ci să repare canalele de transmisie ale politicii monetare. De fapt, simpla existență a scutului OMT a fost suficientă. Euro supraviețuise.
Când Churchill a condus Marea Britanie în cel de-Al Doilea Război Mondial, gesturile lui erau vizibile, dramatice. Bombele cădeau, avioanele zburau, soldații mureau. Fiecare discurs al său avea fundal sonor de sirene și explozii. Când vorbea despre sânge, sudoare și lacrimi, toată lumea știa exact despre ce este vorba. Când declara "Nu ne vom preda niciodată", fiecare cuvânt avea densitatea betonului din adăposturile anti-aeriene. Când Mario Draghi a declarat "Whatever it takes", ce s-a întâmplat vizibil? Nimic. Nicio explozie. Nicio victorie spectaculoasă. Doar niște grafice pe ecranele Bloomberg care au început, încet, să se îndrepte într-o altă direcție. Spread-urile obligațiunilor italiene au scăzut de la 536 puncte de bază la 340 în câteva săptămâni. Pentru un economist, aceasta este dramă pură. Pentru omul obișnuit, sunt doar niște cifre. Și totuși, să nu ne păcălim: ceea ce era în joc în iulie 2012 era la fel de existențial ca în 1940! Prăbușirea euro ar fi însemnat haos economic, falimente în lanț, economii de-o viață șterse, șomaj în masă, instabilitate politică, posibil chiar destrămarea Uniunii Europene și revenirea naționalismelor care au distrus continentul de două ori în secolul XX!
În anii următori, Draghi a transformat BCE într-o bancă centrală mult mai activă. Începând cu 2015, a lansat programe masive de achiziții de active, tipărind monedă nouă pentru a cumpăra obligațiuni în valoare de zeci de miliarde de euro, sub conceptul de relaxare cantitativă. Deși conceptul a stârnit temeri (mai ales în Germania), Draghi a explicat că măsurile erau necesare pentru a preveni deflația. În 2014, BCE a intrat în teritoriul negativ cu dobânda la depozitele bancare, forțând băncile să dea credite în economie. A fost o premieră istorică.
Dacă predecesorii preferau limbajul oblic, Draghi a adus un stil direct și empatic. O scenă inedită din aprilie 2015 i-a testat prezența de spirit: o activistă a aruncat confetti pe masa sa strigând "Stop dictaturii BCE!". Draghi a așteptat impasibil sub ploaia de confetti, apoi și-a reluat declarațiile ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Este aceasta imaginea unui model de lider pentru viitorul nostru? Dacă mă întrebați pe mine, da. La finalul celor 8 ani de mandat (2011–2019), bilanțul era impresionant. Europa evitase destrămarea zonei euro, economia revenise pe creștere, șomajul coborâse. Paul Krugman l-a numit „cel mai mare bancher central al timpurilor moderne". Supranumele „Super Mario" a trecut în imaginarul popular.
În ianuarie 2021, guvernul italian s-a prăbușit în plină pandemie. Președintele Mattarella i-a solicitat lui Draghi să formeze un guvern de uniune națională. Mulți italieni au răsuflat ușurați: cine altcineva decât "Super Mario" ar putea gestiona criza? În februarie 2021, a devenit prim-ministru, conducând un cabinet inedit ce reunea aproape tot spectrul politic. A aplicat același stil managerial metodic. Italia a accelerat vaccinarea, a elaborat planul de cheltuire a €191,5 miliarde din Fondul european de redresare, a implementat reforme structurale.
La sfârșitul lui 2021, The Economist a desemnat Italia drept "Țara anului", iar Politico Europe l-a numit pe Draghi "cel mai puternic lider european". A devenit popular printre italieni, care i-au zis „Il nonno" (bunicul) salvator.
Faptul că e un model de lider, nu-l face infailibil. Oricât de convingătoare au fost gesturile lui Mario Draghi în momentele de criză, ele nu sunt lipsite de costuri, iar aceste costuri se văd abia cu întârziere. Relaxarea cantitativă, dobânzile negative, intervențiile masive pe piață, toate acestea au fost instrumente extraordinare, folosite într-un timp excepțional. În spatele eficienței lor se ascunde însă o problemă structurală de o complexitate teribilă, aceea că un sistem economic a fost stabilizat prin suspendarea temporară a logicii pieței. Într-un mod tragic, în sensul clasic al vechilor greci, Draghi a salvat moneda unică cu prețul fragilizării regimului economic pe termen lung, în măsura în care investitorii au învățat că riscurile pot fi absorbite de banca centrală, că volatilitatea poate fi înăbușită de promisiuni ferme și lichiditate nelimitată.
Aceste decizii s-au asumat cu o înțelegere lucidă. Draghi a acționat cu claritatea celui care știe că, în lipsa unui răspuns imediat, haosul ar fi fost total. Dar nu a putut ignora că, în același timp, construcția europeană devenea mai dependentă de figura salvatorului tehnocratic.
Descris ca fiind calm, echilibrat și de o inteligență ascuțită, Draghi nu a fost niciodată genul de personaj exuberant. Temperamentul său interiorizat i-a conferit aura unui tehnocrat serios, stăpân pe sine. S-a descris ca un liberal socialist, crezând deci într-o economie de piață cu accent pe justiția socială. Atașamentul său profund față de integrarea europeană transpare în fiecare act. Într-un discurs din 2019 argumenta: "În fața globalizării, Europa este mai relevantă ca oricând: avem nevoie de o Europă pentru ceea ce națiunile nu pot face singure." Pentru Draghi, moneda unică simboliza ireversibil unitatea destinelor europene.
În privat, colaboratorii îl descriu ca erudit: citește literatură, apreciază arta și muzica clasică. Este căsătorit din 1973 cu Serenella și au doi copii. A fost mereu discret cu viața personală, preferând să stea departe de blitz-uri. Este suporter al echipei AS Roma și mare amator de baschet.
Ca lider, Draghi încorporează un model complet diferit de modelele tradiționale și învechite. Când s-a confruntat cu criza euro, prima lui armă nu a fost charismă sau retorică inflamată, ci înțelegerea profundă a mecanismelor economice. A văzut ceea ce alții nu vedeau, că simpla credibilitate a unei promisiuni poate schimba calculele speculatorilor. A aplicat teoria jocurilor într-un moment de panică generalizată. A avut un curaj special, de a se baza pe propria judecată intelectuală împotriva opiniei pieței.
Spre deosebire de liderii militari clasici, care trebuie să inspire trupele prin prezență fizică și discursuri înflăcărate, Draghi a câștigat prin sobrietate calculată. Modelul Draghi recunoaște că leadership-ul modern înseamnă a orchestra sisteme complexe, a convinge consilii, a construi consensuri. De asemenea, spre deosebire de generalii care câștigă glorie pe câmpul de bătălie, Draghi și-a câștigat victoria prin a face ca bătălia să nu aibă loc. Paradoxul tragic al leadership-ului preventiv este că, tocmai pentru că a reușit, nimeni nu știe cât de aproape am fost de prăpastie. Dacă există un "secret" al lui Super Mario, este să nu eziți să faci ceea ce trebuie făcut, atunci când contează cu adevărat... de orice ar fi nevoie pentru asta.
În toamna 2024, la invitația Ursulei von der Leyen, Draghi a elaborat Raportul privind viitorul competitivității Europei. Documentul nu a ocolit adevărurile incomode. Europa se confruntă cu „o provocare existențială". Raportul lui identifică trei domenii strategice, fiecare cu diagnosticul și rețetele lui.
În privința digitalizării și inovației, Europa suferă de un decalaj față de SUA și China. În ultimii 50 de ani nu a apărut în UE nicio companie evaluată la peste 100 de miliarde de euro, pe când în SUA au fost create șase companii de peste 1 trilion. Draghi cere stimularea masivă a cercetării, simplificarea reglementărilor și revizuirea politicilor de concurență.
Când vine vorba despre ecologie și competitivitate, peisajul european nu arată prea bine. Prețurile la electricitate sunt de 2-3 ori mai mari în Europa față de SUA. Draghi propune investiții strategice în energie curată, asigurarea unor prețuri accesibile și transformarea Green Deal-ului într-o oportunitate industrială.
Nu în ultimul rând, UE este 100% dependentă de importuri din China pentru unele metale rare. Draghi recomandă ca nicio materie primă critică să nu fie aprovizionată în proporție mai mare de 65% dintr-o singură țară.
Raportul estimează că Europa are nevoie de €750-800 miliarde pe an (aprox. 5% din PIB), echivalentul a de două ori Planul Marshall. Propune folosirea unor instrumente comune de datorie publică, cea mai îndrăzneață recomandare. Publicarea raportului a generat reacții diverse. Von der Leyen a îmbrățișat imediat multe recomandări. În câteva luni, au fost mobilizate peste 1 trilion de euro pentru investiții. Statele nordice însă s-au opus ferm împrumuturilor comune.
În mediul economic, reacțiile au fost preponderent pozitive. Grupurile ecologiste au fost mai nuanțate, temându-se că accentul pe competitivitate ar putea umbri urgența climatică.
Astăzi, privindu-l pe Mario Draghi, e greu să nu remarci contrastul între dimensiunea faptelor sale și simplitatea cu care vorbește și se vorbește despre ele. A transformat principiul „facem tot ce e nevoie" în mai mult decât o frază faimoasă. A fost principiul după care și-a ghidat întreaga carieră.
Există și controverse, precum scrisoarea din 2011 către premierul italian, legătura cu Goldman Sachs, dezbaterile asupra relaxării cantitative. Dar Draghi a fost excepțional la stabilizare, chiar dacă stabilizarea nu poate înlocui politica. Profesorul Erik Dor observa că istoria va reține în primul rând curajul lui Draghi de a se desprinde de o interpretare prea strictă a regulilor ca să salveze situații limită. Acea imaginație și îndrăzneală bine temperată de rațiune sunt trăsăturile definitorii ale spiritului său.
În cultura elitei europene, Mario Draghi este figura intelectualului pragmatic, omul sobru cu rădăcini umaniste, care înțelege atât lecțiile istoriei cât și imperativul acțiunii imediate. Povestea lui rămâne un exemplu despre cum un singur om, prin forța minții și caracterului, poate influența destinul a milioane. Lumea continuă să funcționeze cu lideri construiți pe model militar nu din întâmplare, ci pentru că avem nevoie de povești pe care să le înțelegem. Povestea tehnocratului care previne criza este, în esență, o poveste despre ceva care nu s-a întâmplat.
Aceasta înseamnă că Mario Draghi și cei ca el, tehnicienii străluciți care țin lumea unită prin expertiza lor invizibilă, vor rămâne mereu în umbră. Nu vor avea filme despre ei. Copiii nu se vor juca de-a Super Mario salvează euro în curtea școlii. Și totuși, dacă am putea să vedem civilizația noastră așa cum este cu adevărat, un edificiu fragil menținut prin mii de decizii tehnice competente, prin instituții care funcționează, prin lideri care au curajul acțiunii mesurate în loc de dramă, am realiza că, pe timp de pace și pentru pace, tehnocrații competenți sunt mult mai importanți decât generalii carismatici. Cea mai lungă perioadă de pace din istoria Europei, pe care o trăim astăzi, e amenințată și de faptul că primii vorbesc încet și rațional, iar cei din urmă zbiară inept.
Mario Draghi nu va avea niciodată statuie. Dar generația viitoare de lideri ar trebui să învețe nu doar despre cei care au câștigat războaie, ci despre cei care au prevenit prăbușiri. Nu doar despre cei care au comandat armate, ci despre cei care au păstrat împreună sisteme fragile prin competență discretă. Nu doar despre curajul fizic pe câmpul de bătălie, ci despre curajul intelectual de a fi singura voce rațională într-o cameră plină de panică.
Lucruruile nu evoluează totuși în direcția normală, într-o lume în care democrația e digerată pe rețele sociale. Iar un om ca Mario Draghi rămâne un general invizibil și modest, care a câștigat cea mai importantă bătălie a Europei moderne fără ca majoritatea europenilor să știe că bătălia a avut loc.
În iulie 2012, într-o sală de conferințe din Londra, Mario Draghi a împachetat câteva decenii de politică în trei cuvinte: „whatever it takes" (orice e nevoie!). Declarația sa „BCE este pregătită să facă orice este nevoie pentru menținerea euro. Și, credeți-mă, va fi suficient", a avut un efect extraordinar. Panica momentului s-a domolit fără ca BCE să fi cumpărat încă vreo obligațiune. Cele trei cuvinte au transformat un tehnocrat italian în salvatorul monedei unice.
Dacă această scenă ar fi avut loc pe un câmp de bătălie real, cu uniformă și sabie în loc de costum și stilou, Mario Draghi ar fi astăzi în manualele de istorie alături de Wellington sau de Patton. Statuile lui ar împodobi piețele din douăzeci de orașe europene. Copiii ar învăța despre "Bătălia de la Londra din iulie 2012" și despre cum un singur om, printr-o combinație de curaj și strategie, a salvat civilizația europeană de la prăbușire. Dar nimic din toate acestea nu s-a întâmplat, pentru că Mario Draghi nu a salvat Europa cu arme, ci cu instrumente abstracte de politică monetară și operațiuni de piață.
Ascensiunea lui Mario Draghi nu a fost deloc bruscă. Este rodul unui parcurs urmărit cu perseverență, erudiție și un spirit de serviciu public special. S-a născut la 3 septembrie 1947, la Roma, într-o familie de clasă mijlocie superioară. Copilăria i-a fost umbrită de tragedii: la 15 ani tatăl său a murit, iar la 19 ani și mama. Rămas orfan, tânărul Draghi a preluat rapid responsabilități de adult, experiență ce i-a format caracterul serios și disciplinat. Și-a continuat educația la prestigiosul Institut Massimiliano Massimo, condus de iezuiți. Acolo a absorbit discipline clasice, etica creștină și simțul răspunderii față de comunitate. Educația catolică l-a marcat profund. Și astăzi este un catolic practicant, devotat spiritualității ignațiene.
La Universitatea La Sapienza a avut șansa de a învăța sub îndrumarea economistului keynesian Federico Caffè. A absolvit în 1970 cum laude, cu o teză despre integrarea economică europeană. Ironic, critica planurile de uniune monetară ca fiind „premature". Peste decenii avea să conducă chiar acea uniune monetară.
Setea sa de cunoaștere l-a purtat la MIT, unde a studiat sub îndrumarea a doi laureați Nobel, Franco Modigliani și Robert Solow. În 1977 și-a luat doctoratul, specializându-se în macroeconomie și politici monetare. A reușit să îmbine formarea keynesiană europeană cu rigoarea matematică anglo-saxonă.
În 1991, la 44 de ani, Draghi a fost numit director general al Trezoreriei Italiei. Din această funcție a coordonat politicile economice ale țării timp de un deceniu. Italia anilor '90 se pregătea pentru aderarea la euro. Draghi a prezidat comitetul care a rescris legislația corporativă și financiară, a fost artizanul programului masiv de privatizări și a refăcut încrederea piețelor în economia italiană. Nu toată lumea a aplaudat. Unii l-au supranumit ironic „Mr. Britannia", după o întâlnire controversată cu investitori străini. Cu toate acestea, rezultatele au fost greu de contestat: Italia a fost calificată pentru adoptarea euro.
După 2001, a petrecut câțiva ani la Goldman Sachs International ca vicepreședinte, o perioadă care i-a oferit perspectivă asupra piețelor globale, dar care a stârnit și suspiciuni ulterioare. În 2006, a revenit în sectorul public italian ca guvernator al Băncii Italiei, tocmai la timp pentru criza financiară globală din 2008. În 2009, liderii G20 l-au numit primul președinte al Consiliului pentru Stabilitate Financiară, organism creat să întărească cooperarea după criza globală. Această expunere l-a transformat într-o voce influentă pe scena financiară mondială.
Orice e nevoie!
La 1 noiembrie 2011, Draghi a preluat șefia BCE chiar în mijlocul unei crize existențiale a monedei unice. Eurozona era zguduită de criza datoriilor. Grecia fusese salvată de la faliment, iar investitorii își pierdeau încrederea în Spania și Italia. Ratele dobânzilor urcau la niveluri nesustenabile. Draghi a acționat imediat pe două planuri: tehnic și psihologic. A tăiat dobânzile, a pompat lichiditate masivă (€489 miliarde în decembrie 2011), evitând un credit crunch.
Dar adevăratul test a venit în vara lui 2012, când costurile de finanțare ale Spaniei și Italiei au atins niveluri insuportabile. Pe 26 iulie, Draghi a urcat pe scenă și a rostit angajamentul istoric. Rareori un singur paragraf a avut asemenea impact. Atacurile speculative au încetat aproape imediat. Promisiunea a fost urmată de acțiuni concrete. În septembrie 2012 a detaliat programul OMT, prin care BCE se declara pregătită să cumpere, potențial fără limită, obligațiunile țărilor în criză. Acest raționament a fost considerat strălucit. Nu era vorba să salveze guverne risipitoare, ci să repare canalele de transmisie ale politicii monetare. De fapt, simpla existență a scutului OMT a fost suficientă. Euro supraviețuise.
Când Churchill a condus Marea Britanie în cel de-Al Doilea Război Mondial, gesturile lui erau vizibile, dramatice. Bombele cădeau, avioanele zburau, soldații mureau. Fiecare discurs al său avea fundal sonor de sirene și explozii. Când vorbea despre sânge, sudoare și lacrimi, toată lumea știa exact despre ce este vorba. Când declara "Nu ne vom preda niciodată", fiecare cuvânt avea densitatea betonului din adăposturile anti-aeriene. Când Mario Draghi a declarat "Whatever it takes", ce s-a întâmplat vizibil? Nimic. Nicio explozie. Nicio victorie spectaculoasă. Doar niște grafice pe ecranele Bloomberg care au început, încet, să se îndrepte într-o altă direcție. Spread-urile obligațiunilor italiene au scăzut de la 536 puncte de bază la 340 în câteva săptămâni. Pentru un economist, aceasta este dramă pură. Pentru omul obișnuit, sunt doar niște cifre. Și totuși, să nu ne păcălim: ceea ce era în joc în iulie 2012 era la fel de existențial ca în 1940! Prăbușirea euro ar fi însemnat haos economic, falimente în lanț, economii de-o viață șterse, șomaj în masă, instabilitate politică, posibil chiar destrămarea Uniunii Europene și revenirea naționalismelor care au distrus continentul de două ori în secolul XX!
În anii următori, Draghi a transformat BCE într-o bancă centrală mult mai activă. Începând cu 2015, a lansat programe masive de achiziții de active, tipărind monedă nouă pentru a cumpăra obligațiuni în valoare de zeci de miliarde de euro, sub conceptul de relaxare cantitativă. Deși conceptul a stârnit temeri (mai ales în Germania), Draghi a explicat că măsurile erau necesare pentru a preveni deflația. În 2014, BCE a intrat în teritoriul negativ cu dobânda la depozitele bancare, forțând băncile să dea credite în economie. A fost o premieră istorică.
Dacă predecesorii preferau limbajul oblic, Draghi a adus un stil direct și empatic. O scenă inedită din aprilie 2015 i-a testat prezența de spirit: o activistă a aruncat confetti pe masa sa strigând "Stop dictaturii BCE!". Draghi a așteptat impasibil sub ploaia de confetti, apoi și-a reluat declarațiile ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Este aceasta imaginea unui model de lider pentru viitorul nostru? Dacă mă întrebați pe mine, da. La finalul celor 8 ani de mandat (2011–2019), bilanțul era impresionant. Europa evitase destrămarea zonei euro, economia revenise pe creștere, șomajul coborâse. Paul Krugman l-a numit „cel mai mare bancher central al timpurilor moderne". Supranumele „Super Mario" a trecut în imaginarul popular.
La sfârșitul lui 2021, The Economist a desemnat Italia drept "Țara anului", iar Politico Europe l-a numit pe Draghi "cel mai puternic lider european". A devenit popular printre italieni, care i-au zis „Il nonno" (bunicul) salvator.
În iulie 2022, contextul politic s-a deteriorat. Fără susținere parlamentară largă, Draghi și-a depus mandatul. Mulți au privit cu regret plecarea sa, văzând-o ca pe un eșec al clasei politice. Chiar și așa, Italia s-a pus pe o traiectorie mai solidă de relansare.
Faptul că e un model de lider, nu-l face infailibil. Oricât de convingătoare au fost gesturile lui Mario Draghi în momentele de criză, ele nu sunt lipsite de costuri, iar aceste costuri se văd abia cu întârziere. Relaxarea cantitativă, dobânzile negative, intervențiile masive pe piață, toate acestea au fost instrumente extraordinare, folosite într-un timp excepțional. În spatele eficienței lor se ascunde însă o problemă structurală de o complexitate teribilă, aceea că un sistem economic a fost stabilizat prin suspendarea temporară a logicii pieței. Într-un mod tragic, în sensul clasic al vechilor greci, Draghi a salvat moneda unică cu prețul fragilizării regimului economic pe termen lung, în măsura în care investitorii au învățat că riscurile pot fi absorbite de banca centrală, că volatilitatea poate fi înăbușită de promisiuni ferme și lichiditate nelimitată.
Aceste decizii s-au asumat cu o înțelegere lucidă. Draghi a acționat cu claritatea celui care știe că, în lipsa unui răspuns imediat, haosul ar fi fost total. Dar nu a putut ignora că, în același timp, construcția europeană devenea mai dependentă de figura salvatorului tehnocratic.
Spiritul lui Mario Draghi
Descris ca fiind calm, echilibrat și de o inteligență ascuțită, Draghi nu a fost niciodată genul de personaj exuberant. Temperamentul său interiorizat i-a conferit aura unui tehnocrat serios, stăpân pe sine. S-a descris ca un liberal socialist, crezând deci într-o economie de piață cu accent pe justiția socială. Atașamentul său profund față de integrarea europeană transpare în fiecare act. Într-un discurs din 2019 argumenta: "În fața globalizării, Europa este mai relevantă ca oricând: avem nevoie de o Europă pentru ceea ce națiunile nu pot face singure." Pentru Draghi, moneda unică simboliza ireversibil unitatea destinelor europene.
În privat, colaboratorii îl descriu ca erudit: citește literatură, apreciază arta și muzica clasică. Este căsătorit din 1973 cu Serenella și au doi copii. A fost mereu discret cu viața personală, preferând să stea departe de blitz-uri. Este suporter al echipei AS Roma și mare amator de baschet.
Ca lider, Draghi încorporează un model complet diferit de modelele tradiționale și învechite. Când s-a confruntat cu criza euro, prima lui armă nu a fost charismă sau retorică inflamată, ci înțelegerea profundă a mecanismelor economice. A văzut ceea ce alții nu vedeau, că simpla credibilitate a unei promisiuni poate schimba calculele speculatorilor. A aplicat teoria jocurilor într-un moment de panică generalizată. A avut un curaj special, de a se baza pe propria judecată intelectuală împotriva opiniei pieței.
Spre deosebire de liderii militari clasici, care trebuie să inspire trupele prin prezență fizică și discursuri înflăcărate, Draghi a câștigat prin sobrietate calculată. Modelul Draghi recunoaște că leadership-ul modern înseamnă a orchestra sisteme complexe, a convinge consilii, a construi consensuri. De asemenea, spre deosebire de generalii care câștigă glorie pe câmpul de bătălie, Draghi și-a câștigat victoria prin a face ca bătălia să nu aibă loc. Paradoxul tragic al leadership-ului preventiv este că, tocmai pentru că a reușit, nimeni nu știe cât de aproape am fost de prăpastie. Dacă există un "secret" al lui Super Mario, este să nu eziți să faci ceea ce trebuie făcut, atunci când contează cu adevărat... de orice ar fi nevoie pentru asta.
O nouă strategie pentru competitivitatea Europei
În toamna 2024, la invitația Ursulei von der Leyen, Draghi a elaborat Raportul privind viitorul competitivității Europei. Documentul nu a ocolit adevărurile incomode. Europa se confruntă cu „o provocare existențială". Raportul lui identifică trei domenii strategice, fiecare cu diagnosticul și rețetele lui.
În privința digitalizării și inovației, Europa suferă de un decalaj față de SUA și China. În ultimii 50 de ani nu a apărut în UE nicio companie evaluată la peste 100 de miliarde de euro, pe când în SUA au fost create șase companii de peste 1 trilion. Draghi cere stimularea masivă a cercetării, simplificarea reglementărilor și revizuirea politicilor de concurență.
Când vine vorba despre ecologie și competitivitate, peisajul european nu arată prea bine. Prețurile la electricitate sunt de 2-3 ori mai mari în Europa față de SUA. Draghi propune investiții strategice în energie curată, asigurarea unor prețuri accesibile și transformarea Green Deal-ului într-o oportunitate industrială.
Nu în ultimul rând, UE este 100% dependentă de importuri din China pentru unele metale rare. Draghi recomandă ca nicio materie primă critică să nu fie aprovizionată în proporție mai mare de 65% dintr-o singură țară.
Raportul estimează că Europa are nevoie de €750-800 miliarde pe an (aprox. 5% din PIB), echivalentul a de două ori Planul Marshall. Propune folosirea unor instrumente comune de datorie publică, cea mai îndrăzneață recomandare. Publicarea raportului a generat reacții diverse. Von der Leyen a îmbrățișat imediat multe recomandări. În câteva luni, au fost mobilizate peste 1 trilion de euro pentru investiții. Statele nordice însă s-au opus ferm împrumuturilor comune.
În mediul economic, reacțiile au fost preponderent pozitive. Grupurile ecologiste au fost mai nuanțate, temându-se că accentul pe competitivitate ar putea umbri urgența climatică.
Între legendă și modestie
Astăzi, privindu-l pe Mario Draghi, e greu să nu remarci contrastul între dimensiunea faptelor sale și simplitatea cu care vorbește și se vorbește despre ele. A transformat principiul „facem tot ce e nevoie" în mai mult decât o frază faimoasă. A fost principiul după care și-a ghidat întreaga carieră.
Există și controverse, precum scrisoarea din 2011 către premierul italian, legătura cu Goldman Sachs, dezbaterile asupra relaxării cantitative. Dar Draghi a fost excepțional la stabilizare, chiar dacă stabilizarea nu poate înlocui politica. Profesorul Erik Dor observa că istoria va reține în primul rând curajul lui Draghi de a se desprinde de o interpretare prea strictă a regulilor ca să salveze situații limită. Acea imaginație și îndrăzneală bine temperată de rațiune sunt trăsăturile definitorii ale spiritului său.
În cultura elitei europene, Mario Draghi este figura intelectualului pragmatic, omul sobru cu rădăcini umaniste, care înțelege atât lecțiile istoriei cât și imperativul acțiunii imediate. Povestea lui rămâne un exemplu despre cum un singur om, prin forța minții și caracterului, poate influența destinul a milioane. Lumea continuă să funcționeze cu lideri construiți pe model militar nu din întâmplare, ci pentru că avem nevoie de povești pe care să le înțelegem. Povestea tehnocratului care previne criza este, în esență, o poveste despre ceva care nu s-a întâmplat.
Aceasta înseamnă că Mario Draghi și cei ca el, tehnicienii străluciți care țin lumea unită prin expertiza lor invizibilă, vor rămâne mereu în umbră. Nu vor avea filme despre ei. Copiii nu se vor juca de-a Super Mario salvează euro în curtea școlii. Și totuși, dacă am putea să vedem civilizația noastră așa cum este cu adevărat, un edificiu fragil menținut prin mii de decizii tehnice competente, prin instituții care funcționează, prin lideri care au curajul acțiunii mesurate în loc de dramă, am realiza că, pe timp de pace și pentru pace, tehnocrații competenți sunt mult mai importanți decât generalii carismatici. Cea mai lungă perioadă de pace din istoria Europei, pe care o trăim astăzi, e amenințată și de faptul că primii vorbesc încet și rațional, iar cei din urmă zbiară inept.
Mario Draghi nu va avea niciodată statuie. Dar generația viitoare de lideri ar trebui să învețe nu doar despre cei care au câștigat războaie, ci despre cei care au prevenit prăbușiri. Nu doar despre cei care au comandat armate, ci despre cei care au păstrat împreună sisteme fragile prin competență discretă. Nu doar despre curajul fizic pe câmpul de bătălie, ci despre curajul intelectual de a fi singura voce rațională într-o cameră plină de panică.
Lucruruile nu evoluează totuși în direcția normală, într-o lume în care democrația e digerată pe rețele sociale. Iar un om ca Mario Draghi rămâne un general invizibil și modest, care a câștigat cea mai importantă bătălie a Europei moderne fără ca majoritatea europenilor să știe că bătălia a avut loc.
Comentarii
Trimiteți un comentariu