Despre proiectele care nu schimbă nimic

În dimineața de după Tsunamiul din Oceanul Indian din 2004, coasta sudică a Thailanda arăta ca o lume în care timpul fusese smuls din loc. Casele dispăruseră, drumurile erau întrerupte, iar liniștea avea o densitate neobișnuită. Reacția lumii a fost aproape instantanee, cu mobilizare rapidă, fonduri internaționale, expertiză tehnică, proiecte de reconstrucție. Printre actorii centrali, Banca Mondială și alte instituții au intrat cu o logică evidentă și clară de a reconstrui ce s-a distrus, de a reface locuirea, infrastructura, economia locală. Cât se poate de repede și de bine, în termeni de proiect: repede, vizibil, măsurabil.

Planurile au fost construite pe ceea ce exista înainte. Hărți, date, modele de locuire, tipuri de infrastructură. „Normalitatea” de dinainte a fost tratată drept referință legitimă. S-a reconstruit acolo unde fuseseră casele. S-au refăcut drumurile pe aceleași trasee. S-au reluat aceleași tipuri de activități economice. În multe locuri, oamenii s-au întors în aceleași comunități, în case noi, dar în același raport cu riscul.

Pentru o vreme, totul a părut un succes. Indicatorii arătau bine: mii de locuințe reconstruite, kilometri de infrastructură refăcuți, comunități „reactivate”. Fotografiile de dinainte și după sugerau progres. În limbajul instituțional, proiectele livraseră.

Apoi a apărut fisura, sau revelația. Evaluările au început să observe că vulnerabilitățile nu dispăruseră. Unele erau identice, altele doar ușor cosmetizate. Comunități reconstruite rămâneau expuse acelorași riscuri naturale. Modelele economice locale erau la fel de fragile. Inegalitățile sociale persistau. Traduse într-un gest uman, rapoartele de evaluare erau ca o palmă peste frunte: da, am reconstruit, dar am reconstruit un dezastru.

De aici, formula care a rămas, „reconstrucția dezastrului”, ca un diagnostic. Dezastrul nu fusese doar valul. Fusese și structura socială, economică și urbană care îl transformase într-o tragedie de proporții. Reconstruind acea structură, sistemul își recrea propriile condiții de vulnerabilitate.

Din această surpriză a apărut un concept care astăzi pare banal, dar atunci era aproape radical: build back better. Ideea că reconstrucția nu ar trebui să restaureze trecutul, ci să corecteze cauzele care l-au făcut fragil. Să mute oamenii din zone de risc. Să regândească infrastructura. Să schimbe raportul dintre comunitate și mediu. 

Dacă mutăm această poveste în România, nu mai avem un tsunami. Avem ceva mai lent și mai greu de fotografiat, anume comunități vulnerabile care persistă în aceeași formă, în ciuda unui flux constant de intervenții. Se construiesc locuințe. Se reabilitează case. Se aduc utilități. Și totuși, după câțiva ani, aceleași zone rămân marcate de insecuritate locativă. Fără clarificarea proprietății, fără venituri stabile, fără integrare urbană reală, locuirea rămâne un echilibru precar. Practic, se reconstruiește o formă îmbunătățită a aceleiași instabilități.

În educație, accesul există aproape formal pentru toată lumea. Copiii merg la școală. Proiectele adaugă after-school, burse, programe remediale. Numărul beneficiarilor crește. Și totuși, abandonul rămâne concentrat în aceleași comunități. Pentru că sistemul presupune, în tăcere, lucruri care nu sunt acolo: sprijin familial, spațiu de studiu, capital cultural.  

În sănătate, apar investiții, campanii, programe dedicate. Dar relația cu sistemul medical rămâne episodică. Accesul nu devine continuitate. Încrederea nu se construiește prin proiecte punctuale. Rezultatul este o succesiune de intervenții care tratează efecte, nu mecanisme. Și atunci apare o situație cîn care foarte mulți oameni sunt ajutați, foarte multe resurse sunt mobilizate, iar problemele par să rămână, în esență, aceleași. Nu pentru că intervențiile ar fi greșite în sine, ci pentru că sunt calibrate pe livrabile, nu pe transformări de sistem.

Aici legătura cu Thailanda devine clară. Și noi avem, într-o formă mai discretă, o „reconstrucție a dezastrului”. Nu după un val, ci în fiecare ciclu de finanțare. Fiecare proiect pornește de la o realitate considerată implicit acceptabilă și o îmbunătățește marginal, fără a o rescrie.

Diferența dintre intervențiile de tip proiect și abordările sistemice de tip program devine atunci esențială. Proiectul livrează o clădire, un serviciu, cu un număr de beneficiari. Programul schimbă regulile jocului, atunci când e gândit la nivel mare, schimbă modul în care oamenii accesează locuința, educația, sănătatea, veniturile, atunci când instituțiile colaborează cu același scop. Proiectul închide un obiectiv. Programul închide un mecanism de vulnerabilitate.

În locuire, un proiect construiește case. O abordare sistemică rezolvă statutul juridic, integrarea urbană și accesul la venituri, astfel încât locuirea să devină stabilă fără intervenții repetate.

În educație, un proiect oferă sprijin suplimentar. O abordare sistemică adaptează școala la realitatea copiilor, nu invers, și reconstruiește legătura dintre familie și sistem.

În sănătate, un proiect aduce servicii. O abordare sistemică construiește relații continue, acces real și încredere, astfel încât serviciile să fie utilizate înainte de criză, nu doar după.

În fond, întrebarea nu este dacă ajutăm, ci ce anume reproducem prin ajutorul nostru. Dacă intervențiile noastre ar dispărea mâine, ar rămâne ceva stabil în urmă sau ar reapărea imediat aceeași formă de vulnerabilitate?

Povestea din Thailanda are o claritate aparte pentru că a existat un moment zero. Noi nu avem acest reper. La noi, dezastrul nu vine dintr-o dată, ci persistă într-o formă administrată. Și ne lasă cu o întrebare care nu se rezolvă prin indicatori: când reconstruim, ce alegem de fapt să continuăm?