Despre Spinoza și piatra care se crede liberă
A fost un gânditor strălucit, un geniu unic în istoria ideilor, îmbinând o rigurozitate logică fără precedent în filozofie cu o concepţie splendidă asupra realităţii şi universului. El a descris lumea ca fiind complet determinată şi toate lucrurile ca aflate într-o armonie deplină şi veşnică, pentru că Însuşi Dumnezeu se relevă ca atare în ele.
A fost probabil cel mai solitar dintre marile spirite ale lumii. Evreu sefarad, născut în 1632 în Amsterdam, dintr-o familie originară din Portugalia, Baruch de Spinoza și-a pierdut locul în comunitatea sa de tânăr, când a îndrăznit să pună sub semnul întrebării literalismul Vechiului Testament, sesizând contradicții, absurdități și interpolări umane în textele sacre. Ca tânăr, genial, a îndrăznit să-şi expună faţă de coreligionari unele îndoieli cu privire la exactitatea afirmaţiilor scripturii. Atunci când oamenii sunt convinşi că tradiţia lor conţine adevărul absolut şi că ei, prin nu se ştie ce taină, au ajuns să-l deţină, se întâmplă ce i s-a întâmplat şi lui Spinoza.
Istoria ideilor rareori iartă, dar religia instituționalizată nici atât. Într-o dimineață din 1656, într-o sinagogă din Amsterdam, conducătorii comunității sefarade au pronunțat asupra lui Baruch de Spinoza unul dintre cele mai cumplite texte de excomunicare din epoca modernă. Nu doar o excludere, ci un ritual de damnare totală, ce l-ar fi făcut să roșească până și pe Torquemada. În dimineața zilei de 27 iulie 1656, în sinagoga portugheză din Amsterdam, conducătorii comunității au pronunțat asupra lui Spinoza acest „herem”, o anatemă liturgică invocând blesteme biblice devastatoare:
„Conform hotărârii îngerilor şi judecăţii sfinţilor, îl punem sub herem, îl afurisim, îl blestemăm şi îl repudiem pe Baruch de Espinoza cu încuviinţarea preasfântului Dumnezeu şi a acestei sfinte comunităţi, înaintea acestor sfinte suluri, cu cele șase sute treisprezece porunci care sunt scrise în ele, cu anatema cu care a blestemat Joshua cetatea Ierihonului, cu anatema cu care a blestemat Elisei copiii şi cu toate blestemele care sunt scrise în Lege. Blestemat să fie ziua și blestemat să fie noaptea; blestemat să fie când se culcă și blestemat să fie când se ridică; blestemat să fie când iese și blestemat să fie când intră. Domnul să nu voiască a-l ierta, ci atunci să fumege mânia Domnului și gelozia Lui împotriva acestui om, și să cadă asupra lui toate blestemele scrise în cartea acestei Legi. Și Domnul să-i șteargă numele de sub ceruri și Domnul să-l despartă, spre răul lui, de toate triburile lui Israel, cu toate blestemele legământului scrise în această Carte a Legii. Se atrage atenția că nimeni nu poate vorbi cu el, nici oral, nici în scris, nici să-i facă vreun favor, nici să stea cu el sub același acoperiș, nici să se apropie de el la mai puțin de patru coți, nici să citească vreo hârtie făcută sau scrisă de el”.
O astfel de concepţie nu putea fi acceptată de biserică, în niciuna dintre formele ei. A spune că totul e Dumnezeu, logic, echivalează cu a spune că nu există Dumnezeu, în sens religios.
Este însă o concepţie a înţelegerii lumii, a ştiinţei. Mulţi ani mai târziu, un alt evreu genial dobândise o uriaşă celebritate mondială pentru o teorie care a schimbat fundamental modul ştiinţific de a înţelege lumea. În delirul produs de înțelegerea relativității, Albert Einstein a fost întrebat frecvent despre credința lui. Iar el răspundea așa: "Cred în Dumnezeul lui Spinoza, care se revelează ca armonie a tuturor lucrurilor, iar nu într-un Dumnezeu personal, care-şi vâră nasul în destinele oamenilor." Aceasta nu era o metaforă. Einstein studia Etica lui Spinoza în originalul latin și considera că a înțeles-o abia după vârsta de 50 de ani.
A fost probabil cel mai solitar dintre marile spirite ale lumii. Evreu sefarad, născut în 1632 în Amsterdam, dintr-o familie originară din Portugalia, Baruch de Spinoza și-a pierdut locul în comunitatea sa de tânăr, când a îndrăznit să pună sub semnul întrebării literalismul Vechiului Testament, sesizând contradicții, absurdități și interpolări umane în textele sacre. Ca tânăr, genial, a îndrăznit să-şi expună faţă de coreligionari unele îndoieli cu privire la exactitatea afirmaţiilor scripturii. Atunci când oamenii sunt convinşi că tradiţia lor conţine adevărul absolut şi că ei, prin nu se ştie ce taină, au ajuns să-l deţină, se întâmplă ce i s-a întâmplat şi lui Spinoza.
Istoria ideilor rareori iartă, dar religia instituționalizată nici atât. Într-o dimineață din 1656, într-o sinagogă din Amsterdam, conducătorii comunității sefarade au pronunțat asupra lui Baruch de Spinoza unul dintre cele mai cumplite texte de excomunicare din epoca modernă. Nu doar o excludere, ci un ritual de damnare totală, ce l-ar fi făcut să roșească până și pe Torquemada. În dimineața zilei de 27 iulie 1656, în sinagoga portugheză din Amsterdam, conducătorii comunității au pronunțat asupra lui Spinoza acest „herem”, o anatemă liturgică invocând blesteme biblice devastatoare:
„Conform hotărârii îngerilor şi judecăţii sfinţilor, îl punem sub herem, îl afurisim, îl blestemăm şi îl repudiem pe Baruch de Espinoza cu încuviinţarea preasfântului Dumnezeu şi a acestei sfinte comunităţi, înaintea acestor sfinte suluri, cu cele șase sute treisprezece porunci care sunt scrise în ele, cu anatema cu care a blestemat Joshua cetatea Ierihonului, cu anatema cu care a blestemat Elisei copiii şi cu toate blestemele care sunt scrise în Lege. Blestemat să fie ziua și blestemat să fie noaptea; blestemat să fie când se culcă și blestemat să fie când se ridică; blestemat să fie când iese și blestemat să fie când intră. Domnul să nu voiască a-l ierta, ci atunci să fumege mânia Domnului și gelozia Lui împotriva acestui om, și să cadă asupra lui toate blestemele scrise în cartea acestei Legi. Și Domnul să-i șteargă numele de sub ceruri și Domnul să-l despartă, spre răul lui, de toate triburile lui Israel, cu toate blestemele legământului scrise în această Carte a Legii. Se atrage atenția că nimeni nu poate vorbi cu el, nici oral, nici în scris, nici să-i facă vreun favor, nici să stea cu el sub același acoperiș, nici să se apropie de el la mai puțin de patru coți, nici să citească vreo hârtie făcută sau scrisă de el”.
Ritualul era atât de intens, încât surse neconfirmate susțin că i s-a interzis contactul cu familia, cu prietenii, și cu orice evreu credincios. Această fulgerare de ură nu era doar o apărare a ortodoxiei religioase. Era expresia panicii unei comunități care vedea cum sub pânza textelor sacre apare, tulburător de limpede, chipul unei rațiuni care nu cere sânge, ci coerență.
Alungat din comunitate la 23 de ani, a devenit ceea ce Thomas Mann ar fi numit un „sfânt laic”. Astfel, raţionalistul Spinoza (1632 - 1677) a ajuns pentru toată viaţa un singuratic şi umil, dar harnic şlefuitor de sticlă. Făcea lentile. În timp ce inhala praful de sticlă care avea să-i şi distrugă plămânii, mintea lui zbura la felul în care trebuie să fie făcută lumea.
Multe minți mari au fost izgonite din cetate, dar puține au răspuns cu o asemenea tăcere constructivă. Spinoza n-a strigat „blasfemie!” înapoi, ci a reconstruit lumea cu siliciul gândirii pure. A refuzat orice salariu universitar, orice promovare publică, orice patronaj politic. A murit tânăr, de tuberculoză pulmonară, dar lăsând în urmă una dintre cele mai impenetrabile și totodată limpezi construcții ale gândirii umane: cartea „Ethica ordine geometrico demonstrata”.
Etica lui Spinoza este povestea unui om născut într-o lume pe care nu o înțelege. Mai mult decât atât, nu își dă seama că nu înțelege. Din contră, trăiește convins că înțelege perfect. Are opinii, are certitudini, are dușmani. Îi este foame, îi este frică, iubește, pierde, speră. Se compară cu vecinul sau se răzbună pe coleg. Se roagă unui Dumnezeu pe care și l-a confecționat după chipul unui monarh irascibil cu agendă personală. Interpretează absolut totul ca și cum universul ar fi preocupat în primul rând de destinul lui. Când plouă la nunta lui, plouă cu intenție. Când i se îmbolnăvește copilul, e o pedeapsă sau un test. Când câștigă la loterie, e un semn. Aceasta este, spunea Spinoza, condiția omului captiv în idei inadecvate: nu neapărat idei false, ci idei incomplete, fragmente de realitate tratate ca realitate întreagă.
Omul acesta, care suntem cu toții, la diverse ore din zi, își imaginează că este liber pentru că își simte dorințele. Spinoza are pentru asta un exemplu care deranjează și azi. O piatră aruncată în aer, dacă ar fi conștientă în timp ce zboară, s-ar crede liberă. Simte mișcarea, nu cunoaște cauza. Noi suntem piatra aceea. Doar că piatra nu scrie pe rețele sociale despre autenticitate și despre „alegerea proprie”. Omul captiv își imaginează că lucrurile sunt bune sau rele în sine, că cruzimea e rea independent de orice perspectivă, că frumosul e frumos în natura lui. Spinoza îl contrazice sec: nu există bine și rău în natură, există conatus (înnăscut) tendința fiecărui lucru de a persista în existența sa. Și mai există ce ajută sau ce împiedică acel conatus. Binele nu e o proprietate a lucrurilor, ci o relație. Moraliștii de rând n-au iertat niciodată complet această frază.
Și ce își mai imaginează oamenii? Că Dumnezeu gândește ca un stăpân, că natura are intenții, că suferința lui are o semnificație specială în ochii unui administrator cosmic cu registre și dosare. Spinoza demontează și asta, cu seninătatea care i-a adus excomunicarea la 23 de ani: Dumnezeu și Natura sunt același lucru. Deus sive Natura. Nu un rege pe un tron, ci totalitatea a ceea ce există, expresia infinită a unei singure substanțe infinite. El nu judecă, nu răsplătește și nu pedepsește. El este!
Din acest punct, omul începe să înțeleagă. Începe, adică, să înlocuiască ideile inadecvate cu idei adecvate, care includ cauzele, nu doar efectele, iau în considerare și ordinea, nu doar aparența, idei care țin cont de structură, nu doar de suprafața fenomenelor. Își dă seama că nu este un centru, ci doar o ipostază, o expresie particulară, temporară și determinată, a substanței infinite. Aceasta nu este o decădere. Ești real. Ești necesar în felul tău. Dar nu ești subiectul poveștii universului, ci doar una dintre formele în care ea se exprimă.
Omul înțelege că emoțiile lui au cauze. Ura nu este dreptate pură, ci, de cele mai multe ori, durere cu apucături de instanță. Frica nu este clarviziune, ci mai degrabă incertitudine cu semnale de alarmă profetice. Speranța și teama sunt surori gemene, ambele născute din ignoranța față de viitor, ambele parazitând un timp care nu există încă. Orgoliul este o eroare de măsurare. Te face să te crezi mai mare decât ești. Dar umilința poate fi aceeași eroare întoarsă pe dos: te crezi mai mic decât ești. Niciuna nu e virtute. Amândouă sunt simptome ale unei minți care nu s-a măsurat corect pe sine.
Și ce mai înțelege omul? Că dorința nu trebuie demonizată, nu trebuie mortificată, nu trebuie nici îngropată în vinovăție și rugăciuni de pocăință, ci înțeleasă și orientată bine. Spinoza nu e un stoic glacial, care îți cere să nu vrei nimic. Îți cere să știi ce vrei și de ce.
Mintea nu comandă corpul ca un primar dintr-un sat, nu există ordin de sus în jos, nu există suflet-șofer și corp-mașină. Raționalistul Spinoza o rupe complet cu raționalistul Descartes în privința dualismului elegant și imposibil: minte și corp nu sunt două substanțe în dialog. Sunt același lucru exprimat în două atribute diferite, gândire și întindere, două limbi în care vorbește aceeași realitate. Când gândești, corpul face ceva. Când corpul face ceva, gândești.
Ei bine, pe măsură ce înțelege, omul nu iese din natură. Nu scapă de aici și nu devine înger. Nu transcende condiția umană printr-un supliment de voință sau printr-o retragere din lume. Cartea lui Spinoza nu e un curs de dezvoltare personală. Rămâne în natură, dar iese din confuzie. Devine mai puțin sclav, atunci când lanțurile devin vizibile, ceea ce e infinit mai bine decât lanțuri invizibile pe care le numești libertate și care te rănesc când te miști.
În loc să fie târât de pasiuni, acționează. Și acțiunea lui pornește din înțelegere, nu din reacție. În loc să judece totul după rănile proprii, vede cauzele, ceea ce nu înseamnă că acceptă orice, ci că înțelege mai înainte de a condamna. În loc să ceară lumii să fie altfel, participă mai inteligent la ceea ce este!
Această stare, pe care Spinoza o numește beatitudo, fericire sau beatitudine, nu în sens religios ci în sens cognitiv, este chiar virtutea. Libertatea este necesitate înțeleasă. A înțelege mai mult înseamnă a fi mai liber, înseamnă a fi mai fericit. Aceasta este, în fond, mântuirea spinozistă: nu salvare din lume, printr-o ușă secretă metafizică, ci salvare de ignoranța cu care locuim în lume. Nu paradis, nici extaz, nici revelație. Doar un om care, în loc să fie purtat de valuri pe care nu le vede, începe să vadă marea. E mai liniștit, mai împăcat, mult mai puțin dramatic. Și acesta e, după cum crede Spinoza, singurul lucru real pe care îl putem numi libertate.
Multe minți mari au fost izgonite din cetate, dar puține au răspuns cu o asemenea tăcere constructivă. Spinoza n-a strigat „blasfemie!” înapoi, ci a reconstruit lumea cu siliciul gândirii pure. A refuzat orice salariu universitar, orice promovare publică, orice patronaj politic. A murit tânăr, de tuberculoză pulmonară, dar lăsând în urmă una dintre cele mai impenetrabile și totodată limpezi construcții ale gândirii umane: cartea „Ethica ordine geometrico demonstrata”.
Etica lui Spinoza este povestea unui om născut într-o lume pe care nu o înțelege. Mai mult decât atât, nu își dă seama că nu înțelege. Din contră, trăiește convins că înțelege perfect. Are opinii, are certitudini, are dușmani. Îi este foame, îi este frică, iubește, pierde, speră. Se compară cu vecinul sau se răzbună pe coleg. Se roagă unui Dumnezeu pe care și l-a confecționat după chipul unui monarh irascibil cu agendă personală. Interpretează absolut totul ca și cum universul ar fi preocupat în primul rând de destinul lui. Când plouă la nunta lui, plouă cu intenție. Când i se îmbolnăvește copilul, e o pedeapsă sau un test. Când câștigă la loterie, e un semn. Aceasta este, spunea Spinoza, condiția omului captiv în idei inadecvate: nu neapărat idei false, ci idei incomplete, fragmente de realitate tratate ca realitate întreagă.
Omul acesta, care suntem cu toții, la diverse ore din zi, își imaginează că este liber pentru că își simte dorințele. Spinoza are pentru asta un exemplu care deranjează și azi. O piatră aruncată în aer, dacă ar fi conștientă în timp ce zboară, s-ar crede liberă. Simte mișcarea, nu cunoaște cauza. Noi suntem piatra aceea. Doar că piatra nu scrie pe rețele sociale despre autenticitate și despre „alegerea proprie”. Omul captiv își imaginează că lucrurile sunt bune sau rele în sine, că cruzimea e rea independent de orice perspectivă, că frumosul e frumos în natura lui. Spinoza îl contrazice sec: nu există bine și rău în natură, există conatus (înnăscut) tendința fiecărui lucru de a persista în existența sa. Și mai există ce ajută sau ce împiedică acel conatus. Binele nu e o proprietate a lucrurilor, ci o relație. Moraliștii de rând n-au iertat niciodată complet această frază.
Și ce își mai imaginează oamenii? Că Dumnezeu gândește ca un stăpân, că natura are intenții, că suferința lui are o semnificație specială în ochii unui administrator cosmic cu registre și dosare. Spinoza demontează și asta, cu seninătatea care i-a adus excomunicarea la 23 de ani: Dumnezeu și Natura sunt același lucru. Deus sive Natura. Nu un rege pe un tron, ci totalitatea a ceea ce există, expresia infinită a unei singure substanțe infinite. El nu judecă, nu răsplătește și nu pedepsește. El este!
Din acest punct, omul începe să înțeleagă. Începe, adică, să înlocuiască ideile inadecvate cu idei adecvate, care includ cauzele, nu doar efectele, iau în considerare și ordinea, nu doar aparența, idei care țin cont de structură, nu doar de suprafața fenomenelor. Își dă seama că nu este un centru, ci doar o ipostază, o expresie particulară, temporară și determinată, a substanței infinite. Aceasta nu este o decădere. Ești real. Ești necesar în felul tău. Dar nu ești subiectul poveștii universului, ci doar una dintre formele în care ea se exprimă.
Omul înțelege că emoțiile lui au cauze. Ura nu este dreptate pură, ci, de cele mai multe ori, durere cu apucături de instanță. Frica nu este clarviziune, ci mai degrabă incertitudine cu semnale de alarmă profetice. Speranța și teama sunt surori gemene, ambele născute din ignoranța față de viitor, ambele parazitând un timp care nu există încă. Orgoliul este o eroare de măsurare. Te face să te crezi mai mare decât ești. Dar umilința poate fi aceeași eroare întoarsă pe dos: te crezi mai mic decât ești. Niciuna nu e virtute. Amândouă sunt simptome ale unei minți care nu s-a măsurat corect pe sine.
Și ce mai înțelege omul? Că dorința nu trebuie demonizată, nu trebuie mortificată, nu trebuie nici îngropată în vinovăție și rugăciuni de pocăință, ci înțeleasă și orientată bine. Spinoza nu e un stoic glacial, care îți cere să nu vrei nimic. Îți cere să știi ce vrei și de ce.
Mintea nu comandă corpul ca un primar dintr-un sat, nu există ordin de sus în jos, nu există suflet-șofer și corp-mașină. Raționalistul Spinoza o rupe complet cu raționalistul Descartes în privința dualismului elegant și imposibil: minte și corp nu sunt două substanțe în dialog. Sunt același lucru exprimat în două atribute diferite, gândire și întindere, două limbi în care vorbește aceeași realitate. Când gândești, corpul face ceva. Când corpul face ceva, gândești.
Ei bine, pe măsură ce înțelege, omul nu iese din natură. Nu scapă de aici și nu devine înger. Nu transcende condiția umană printr-un supliment de voință sau printr-o retragere din lume. Cartea lui Spinoza nu e un curs de dezvoltare personală. Rămâne în natură, dar iese din confuzie. Devine mai puțin sclav, atunci când lanțurile devin vizibile, ceea ce e infinit mai bine decât lanțuri invizibile pe care le numești libertate și care te rănesc când te miști.
În loc să fie târât de pasiuni, acționează. Și acțiunea lui pornește din înțelegere, nu din reacție. În loc să judece totul după rănile proprii, vede cauzele, ceea ce nu înseamnă că acceptă orice, ci că înțelege mai înainte de a condamna. În loc să ceară lumii să fie altfel, participă mai inteligent la ceea ce este!
Această stare, pe care Spinoza o numește beatitudo, fericire sau beatitudine, nu în sens religios ci în sens cognitiv, este chiar virtutea. Libertatea este necesitate înțeleasă. A înțelege mai mult înseamnă a fi mai liber, înseamnă a fi mai fericit. Aceasta este, în fond, mântuirea spinozistă: nu salvare din lume, printr-o ușă secretă metafizică, ci salvare de ignoranța cu care locuim în lume. Nu paradis, nici extaz, nici revelație. Doar un om care, în loc să fie purtat de valuri pe care nu le vede, începe să vadă marea. E mai liniștit, mai împăcat, mult mai puțin dramatic. Și acesta e, după cum crede Spinoza, singurul lucru real pe care îl putem numi libertate.
Într-o epocă în care mulți oameni încă mai cred că libertatea e capacitatea de a alege între branduri de detergent, Spinoza propune ceva infinit mai profund: o libertate ca iluminare, ca revelare a structurii profunde a lucrurilor.
O astfel de concepţie nu putea fi acceptată de biserică, în niciuna dintre formele ei. A spune că totul e Dumnezeu, logic, echivalează cu a spune că nu există Dumnezeu, în sens religios.
Este însă o concepţie a înţelegerii lumii, a ştiinţei. Mulţi ani mai târziu, un alt evreu genial dobândise o uriaşă celebritate mondială pentru o teorie care a schimbat fundamental modul ştiinţific de a înţelege lumea. În delirul produs de înțelegerea relativității, Albert Einstein a fost întrebat frecvent despre credința lui. Iar el răspundea așa: "Cred în Dumnezeul lui Spinoza, care se revelează ca armonie a tuturor lucrurilor, iar nu într-un Dumnezeu personal, care-şi vâră nasul în destinele oamenilor." Aceasta nu era o metaforă. Einstein studia Etica lui Spinoza în originalul latin și considera că a înțeles-o abia după vârsta de 50 de ani.
Spinoza demonstra că cea mai înaltă formă de viață este iubirea intelectuală de Dumnezeu, amor Dei intellectualis. Această formulă poate suna mistic, dar la Spinoza este foarte precisă. Dacă Dumnezeu este Natura, realitatea infinită, ordinea necesară a existenței, atunci iubirea intelectuală de Dumnezeu este bucuria supremă care vine din înțelegerea acestei ordini și din înțelegerea propriei noastre apartenențe la ea. Nu este iubire sentimentală față de o persoană divină. Este bucuria lucidă de a vedea că mintea noastră participă la inteligibilitatea realității. Este momentul în care omul nu mai privește lumea ca pe un teatru construit pentru anxietățile lui private, ci înțelege că totul curge din necesitatea naturii divine.
Spinoza a fost considerat ateu de contemporani, iar numele lui a fost rostit în șoaptă timp de un secol. Dar în secolul al XVIII-lea, Goethe, Lessing, Herder și alți iluminiști germani îl vor reabilita. Hegel îl va numi „punctul de plecare al întregii filozofii moderne”. Schleiermacher va spune: „Cine nu e spinozist, nu e filozof”.
Subţiraticul şi singuraticul Spinoza a supravieţuit expulzat din comunitate, umplându-şi sufletul cu marea lui înţelepciune. Nu a fost o inimă pustie, ci una care a fost în stare să înţeleagă şi să spună că "întreaga fericire sau nefericire este pusă în structura obiectului de care legăm dragostea noastră".
Întreaga operă a modestului și retrasului șlefuitor de lentile este un efort de a corecta dioptriile umanității, care vedea universul fie prin prisma fricii religioase, fie prin cea a superstiției. A murit la 44 de ani, cu plămânii plini de siliciu, dar cu mintea limpede. Sistemul său nu cere „credință”, ci validare logică. Așa cum Einstein a intuit mult mai târziu, dacă există un „algoritm” al universului, acesta nu este unul care intervine sau pedepsește, ci unul care se desfășoară cu o coerență imperturbabilă, indiferent de interesele noastre pasagere.
Puțini au știut să piardă lumea și să câștige eternitatea cu atâta discreție.
Spinoza a fost considerat ateu de contemporani, iar numele lui a fost rostit în șoaptă timp de un secol. Dar în secolul al XVIII-lea, Goethe, Lessing, Herder și alți iluminiști germani îl vor reabilita. Hegel îl va numi „punctul de plecare al întregii filozofii moderne”. Schleiermacher va spune: „Cine nu e spinozist, nu e filozof”.
Subţiraticul şi singuraticul Spinoza a supravieţuit expulzat din comunitate, umplându-şi sufletul cu marea lui înţelepciune. Nu a fost o inimă pustie, ci una care a fost în stare să înţeleagă şi să spună că "întreaga fericire sau nefericire este pusă în structura obiectului de care legăm dragostea noastră".
Întreaga operă a modestului și retrasului șlefuitor de lentile este un efort de a corecta dioptriile umanității, care vedea universul fie prin prisma fricii religioase, fie prin cea a superstiției. A murit la 44 de ani, cu plămânii plini de siliciu, dar cu mintea limpede. Sistemul său nu cere „credință”, ci validare logică. Așa cum Einstein a intuit mult mai târziu, dacă există un „algoritm” al universului, acesta nu este unul care intervine sau pedepsește, ci unul care se desfășoară cu o coerență imperturbabilă, indiferent de interesele noastre pasagere.
Puțini au știut să piardă lumea și să câștige eternitatea cu atâta discreție.
Comentarii
Trimiteți un comentariu