Despre cineva de partea ta
Sunt singurătăți care nu dor. Unele au chiar o lumină a lor, o liniște joasă, ca după-amiezile din copilărie când casa părea mare, lumea încă nu ceruse nimic de la tine, iar faptul de a fi singur nu semăna deloc cu o pedeapsă. În asemenea singurătăți te simți liber. Îți aparții. Poți să taci fără să trebuiască să explici tăcerea, poți să umbli prin propriile gânduri ca prin grădina bunicii.
Există însă o altă singurătate, mai greu de numit, care vine tocmai când nu ești singur. Când sunt oameni în jur, voci, cereri, așteptări, roluri, priviri care te includ fără să te vadă. Oameni care te implică, te folosesc, te cheamă, te judecă, te consultă, te verifică, te aprobă pe jumătate, te contestă pe bucăți. Ești prezent în toate direcțiile și, cu toate acestea, ceva esențial lipsește. Lipsește omul acela unul singur care ar restabili proporția dintre tine și întreaga lume.
Nu ai nevoie de o armată. E de ajuns o singură ființă care să țină cu tine. Un om despre care să știi, fără să verifici mereu, că se bucură când îți iese ceva, că vrea să reușești, că îți dorește binele cu o simplitate care nu cere explicații. Nu pentru că te crede fără greșeală, fără probleme, fără ridicol. Poate vede în tine destule lucruri strâmbe. Poate îți cunoaște încăpățânările, orgoliile, ezitările, felul nefericit în care uneori îți faci singur rău. Și totuși, dincolo de toate acestea, rămâne de partea ta.
Asta se simte imediat, dar nu ca o declarație, ci mai degrabă ca o schimbare de echilibru. Lumea nu devine cu nimic mai bună, dar încetează pentru o clipă să fie un tribunal. În prezența acelui om, nu mai ești numai dosarul tău de eșecuri, nu mai ești ultima reacție, ultima slăbiciune, ultimul cuvânt spus aiurea. Revii la dimensiunea întreagă, normală. Devii iar omul complet, cu partea lui demnă, cu partea lui rănită, cu partea lui caraghioasă, cu partea lui încă neatinsă de înfrângere.
Cineva de partea ta te ajută să nu greșești. Uneori blând, alteori pe calea mai aspră. Îți poate spune un adevăr greu fără să facă din adevăr o armă. Îți poate opri mâna, îți poate tăia fraza, îți poate strica mica ta dramă interioară exact când începuse să-ți placă de ea. Pentru că îi pasă. Dar, dacă greșești, nu-și mută sufletul mai departe. Nu devii deodată un străin. Nu ești trecut în registrul celor de care trebuie să te aperi. Rămâne acolo, să nu fii singur când te ridici.
Poate de aceea prezența unui asemenea om are ceva aproape copilăresc, în sensul cel mai curat al cuvântului. Copilul nu cere iubirii să fie sofisticată. El vrea să știe că, dacă se întoarce speriat, cineva este acolo. Că o mână îl poate atinge pe frunte. Că plânsul nu va fi administrat ca o vină. Că lumea, oricât de mare, are undeva un loc unde e primit.
Mai târziu, oamenii mari numesc asta loialitate, iubire, prietenie, devotament. Cuvintele sunt corecte și totuși puțin prea curate. În fapt, este ceva mai adânc și mai simplu: sentimentul că nu trebuie să porți singur întreaga enormitate a existenței. Că există cineva pentru care izbânda ta are gust, nu doar utilitate. Cineva care se bucură de tine. Nu de performanța ta, nu de funcția ta, nu de versiunea ta bine luminată, scoasă în lume ca o fotografie reușită. De tine.
Și atunci se schimbă ceva în felul în care pășești. Nu devii invulnerabil și nici neapărat mai sigur pe tine în toate privințele. Dar e cineva care te va înțelege, la ultima instanță a zilei. Și chiar dacă nici de data asta n-ai reușit, chiar dacă povestea ta se complică și devine ciudată, cineva o să fie acolo să o asculte așa cum e.
A avea pe cineva de partea ta înseamnă să știi că, undeva, balanța nu s-a rupt. Că între tine și tot ce te poate lovi există măcar un suflet care nu ține scorul împotriva ta. Un om care, dacă trebuie, te ceartă, te apără, te oprește, te caută, te așteaptă, te mângâie. Un om care nu pleacă exact când devii greu de iubit. Uneori atât ajunge. Un singur om.
Există însă o altă singurătate, mai greu de numit, care vine tocmai când nu ești singur. Când sunt oameni în jur, voci, cereri, așteptări, roluri, priviri care te includ fără să te vadă. Oameni care te implică, te folosesc, te cheamă, te judecă, te consultă, te verifică, te aprobă pe jumătate, te contestă pe bucăți. Ești prezent în toate direcțiile și, cu toate acestea, ceva esențial lipsește. Lipsește omul acela unul singur care ar restabili proporția dintre tine și întreaga lume.
Nu ai nevoie de o armată. E de ajuns o singură ființă care să țină cu tine. Un om despre care să știi, fără să verifici mereu, că se bucură când îți iese ceva, că vrea să reușești, că îți dorește binele cu o simplitate care nu cere explicații. Nu pentru că te crede fără greșeală, fără probleme, fără ridicol. Poate vede în tine destule lucruri strâmbe. Poate îți cunoaște încăpățânările, orgoliile, ezitările, felul nefericit în care uneori îți faci singur rău. Și totuși, dincolo de toate acestea, rămâne de partea ta.
Asta se simte imediat, dar nu ca o declarație, ci mai degrabă ca o schimbare de echilibru. Lumea nu devine cu nimic mai bună, dar încetează pentru o clipă să fie un tribunal. În prezența acelui om, nu mai ești numai dosarul tău de eșecuri, nu mai ești ultima reacție, ultima slăbiciune, ultimul cuvânt spus aiurea. Revii la dimensiunea întreagă, normală. Devii iar omul complet, cu partea lui demnă, cu partea lui rănită, cu partea lui caraghioasă, cu partea lui încă neatinsă de înfrângere.
Cineva de partea ta te ajută să nu greșești. Uneori blând, alteori pe calea mai aspră. Îți poate spune un adevăr greu fără să facă din adevăr o armă. Îți poate opri mâna, îți poate tăia fraza, îți poate strica mica ta dramă interioară exact când începuse să-ți placă de ea. Pentru că îi pasă. Dar, dacă greșești, nu-și mută sufletul mai departe. Nu devii deodată un străin. Nu ești trecut în registrul celor de care trebuie să te aperi. Rămâne acolo, să nu fii singur când te ridici.
Poate de aceea prezența unui asemenea om are ceva aproape copilăresc, în sensul cel mai curat al cuvântului. Copilul nu cere iubirii să fie sofisticată. El vrea să știe că, dacă se întoarce speriat, cineva este acolo. Că o mână îl poate atinge pe frunte. Că plânsul nu va fi administrat ca o vină. Că lumea, oricât de mare, are undeva un loc unde e primit.
Mai târziu, oamenii mari numesc asta loialitate, iubire, prietenie, devotament. Cuvintele sunt corecte și totuși puțin prea curate. În fapt, este ceva mai adânc și mai simplu: sentimentul că nu trebuie să porți singur întreaga enormitate a existenței. Că există cineva pentru care izbânda ta are gust, nu doar utilitate. Cineva care se bucură de tine. Nu de performanța ta, nu de funcția ta, nu de versiunea ta bine luminată, scoasă în lume ca o fotografie reușită. De tine.
Și atunci se schimbă ceva în felul în care pășești. Nu devii invulnerabil și nici neapărat mai sigur pe tine în toate privințele. Dar e cineva care te va înțelege, la ultima instanță a zilei. Și chiar dacă nici de data asta n-ai reușit, chiar dacă povestea ta se complică și devine ciudată, cineva o să fie acolo să o asculte așa cum e.
A avea pe cineva de partea ta înseamnă să știi că, undeva, balanța nu s-a rupt. Că între tine și tot ce te poate lovi există măcar un suflet care nu ține scorul împotriva ta. Un om care, dacă trebuie, te ceartă, te apără, te oprește, te caută, te așteaptă, te mângâie. Un om care nu pleacă exact când devii greu de iubit. Uneori atât ajunge. Un singur om.
Comentarii
Trimiteți un comentariu