Despre dorințele noastre

Două lucruri care depășesc simțul comun am de observat. Primul este că nu-ți dorești lucruri, îți dorești oameni. Marketingul a înțeles că un produs are o valoare limitată, în timp ce o identitate are un preț foarte flexibil. Oricât eviți să recunoști asta, ce urmărești de fapt este să fii ca altcineva. Nu ni se vinde o cremă, ci o versiune mai tânără a noastră. Nu ni se vinde o sală de sport, ci omul disciplinat care încă nu am reușit să devenim. Nu ni se vinde un curs, ci promisiunea că vom aparține celor care au înțeles înaintea celorlalți încotro merge lumea.

Produsul este obiectul vizibil al tranzacției. Marfa adevărată este distanța dintre cine suntem și cine am dori să fim.

Economia de consum nu are nevoie să fim nefericiți în mod absolut. O asemenea nefericire ar reduce consumul și ar strica atmosfera în magazine. Are nevoie să fim aproape mulțumiți și permanent incompleți. Destul de bine pentru a cumpăra, destul de rău pentru a mai cumpăra o dată.

Neuroștiințele recompensei au produs o distincție care explică mult mai mult decât ar părea: „a vrea” și „a plăcea” sunt procese separate. Cercetările lui Kent Berridge și Terry Robinson au arătat că sistemele care conferă unui stimul putere motivațională nu sunt identice cu sistemele care produc plăcerea consumării lui. În condiții obișnuite, cele două merg împreună. În dependențe și comportamente compulsive, ele se pot despărți dramatic. Omul continuă să vrea ceva care îi mai place foarte puțin sau pe care știe că îl va face să sufere.

Aceasta explică ultima prăjitură mâncată fără poftă, următorul episod pornit la două noaptea, țigara aprinsă cu dezgust și verificarea telefonului la câteva secunde după ce am constatat că nu există nimic interesant. Dorința continuă să lucreze după ce plăcerea s-a evaporat.

„A vrea” nu este o formă intensă de „a plăcea”. Este un ordin.

Ordinul poate fi declanșat de un indiciu, ca mirosul, imaginea, sunetul unei notificări, vederea unei vitrine, apropierea unui anumit loc. Cercetările asupra a ceea ce se numește „saliență stimulativă” arată cum semnalele asociate recompensei capătă puterea de a capta atenția și de a pune organismul în mișcare. Obiectul devine atrăgător înainte de a fi evaluat conștient. Corpul a început deja să voteze când mintea își pregătește discursul electoral.

De aceea, autocontrolul este atât de dificil în fața lucrurilor dorite. Nu avem de rezolvat numai o dezbatere între argumente. Avem de oprit un proces care ne-a orientat atenția, imaginația și corpul către obiect. Mintea ajunge la această ședință ultima, cu scuze: a fost o zi grea, meritam, este ultima dată, reducerea expiră, viața este scurtă, o dată e vineri etc.

Mai există o eroare. Supraestimăm felul în care obținerea unui lucru ne va modifica viața. Psihologii Timothy Wilson și Daniel Gilbert au numit aceasta „eroare de impact”. Anticipăm reacții emoționale mai intense și mai îndelungate decât cele pe care le vom avea în realitate. Când ne imaginăm promovarea, casa sau relația dorită, focalizăm întreaga imagine asupra acelui eveniment. Uităm că vom continua să ne trezim obosiți, să stăm în trafic, să avem dureri de spate și să ne enervăm pentru că cineva a lăsat o cană în chiuvetă.

În fantezie, obiectul dorinței ocupă tot cadrul. În viața reală, trebuie să împartă scena cu sarcinile zilnice.

Aceeași eroare funcționează și în fața lucrurilor de care ne temem. Credem că un eșec ne va distruge și că o reușită ne va salva. În general, niciuna nu dispune de atâta putere. Viața absoarbe evenimentul, îl amestecă împreună cu restul și continuă. Această capacitate este o binecuvântare în fața nenorocirii și o veste proastă pentru orice produs prezentat drept experiență transformațională. Adaptarea ne salvează și ne jefuiește cu același gest. Face durerea suportabilă și bucuria obișnuită.

După ce obținem ceva, atenția încetează treptat să mai observe avantajul. Casa mai mare devine casa. Salariul crescut devine salariul. Priveliștea de la fereastră devine fereastra. Lucrurile bune continuă să existe, însă ies din câmpul conștiinței. Sistemul este construit să remarce schimbarea, nu palmaresul constant al binelui. Un animal care contemplă zilnic cu recunoștință sursa de apă ar putea rata apariția prădătorului. Evoluția a favorizat vigilența în dauna satisfacției.

Recunoștința este, din acest punct de vedere, un act împotriva automatismului. Readuce în atenție lucrurile pe care adaptarea le-a făcut invizibile. Nu produce bunurile și nici nu pretinde că sunt suficiente. Le scoate din depozitul existenței și le pune din nou în vitrină.

Există o veche intuiție, comună budismului și unei părți importante din filosofia occidentală, potrivit căreia dorința stă la originea suferinței. Formulată brutal, ideea pare să recomande o viață fără proiecte, pasiuni și preferințe. Ar fi o neînțelegere foarte convenabilă pentru oamenii lipsiți de energie. Dorința are și o funcție creatoare. Fără ea nu ar exista artă, cercetare, iubire, politică sau vreo încercare de a îmbunătăți lumea. Omul care nu vrea nimic poate fi iluminat, dar poate fi și deprimat.

Problema începe când dorința nu mai exprimă viața, ci o amână. Voi fi bine după ce slăbesc. Voi fi liniștit după ce achit creditul. Voi începe să trăiesc după ce copiii cresc. Mă voi respecta după ce obțin funcția. Fiecare condiție împinge existența din prezent într-un contract cu viitorul. Când termenul este îndeplinit, contractul se prelungește prin act adițional.

Mai grav este că dorințele nu sunt întotdeauna ale noastre. Unele ne-au fost instalate de familie, școală, clasă socială și epocă. Omul poate dedica douăzeci de ani unei poziții pe care a învățat s-o admire înainte să afle dacă i se potrivește. Poate trăi într-o casă cumpărată pentru a impresiona persoane pe care nu le place. Poate obține cu efort viața altcuiva și să interpreteze golul final drept lipsă de recunoștință. Este mai ușor să îndeplinești o dorință decât să stabilești cui îi aparține.

Un test util este să desprinzi obiectul de privirea celorlalți. Ai mai vrea acel lucru dacă nimeni nu ar afla că îl ai? Ai mai dori funcția fără titlu, mașina fără marcă, vacanța fără fotografii și corpul perfect fără oglinzi? Ce parte din dorință rămâne după evacuarea publicului?

Alt test privește activitatea zilnică. Dorim deseori rezultatul și detestăm procesul care îl produce. Vrem să scriem o carte, însă nu vrem să scriem. Vrem să fim în formă, însă nu vrem să ne antrenăm. Vrem o familie apropiată, însă nu vrem să ascultăm povești repetitive și să ducem pe cineva la aeroport la o oră absurdă. În aceste cazuri, dorim imaginea rezultatului. Viața se află în procesul pe care încercăm să-l evităm.

Între apariția dorinței și intrarea în acțiune pentru îndeplinirea ei există un moment în care putem decide dacă lucrul dorit va susține un scop, sau va ameliora o stare. În general, nu e nevoie să te obișnuiești cu stările proaste, la fel cum nu e nevoie să fii prudent cu stările bune. E suficient să înțelegi că ce îți dorești este să nu-ți dorești nimic. Și acesta este al doilea lucru pe care îl observ. Satisfacția împlinirii unei dorințe nu este aceea că ai umplut un gol sau ai rezolvat o lipsă. Este aceea că, pentru un timp, nu-ți mai dorești nimic. A nu-ți dori nimic și a avea toate dorințele împlinite sunt una și aceeași stare. Doar că a doua e temporară.