Despre fericirea de a te plictisi

Inactivitatea este un păcat capital, iar viteza o măsură absolută a valorii personale. Suntem învățați de mici să ne umplem fiecare secundă cu acțiune, stimulare sau consum de informație, de parcă o clipă de pauză ar fi o risipă de viață. Cu toate acestea, există un adevăr etern pe care preferăm să îl ignorăm: tot ce ne face rău este, în cele din urmă, o formă de grabă.

​Graba nu este doar o lipsă punctuală de timp, ci o presiune nevrotică de a obține ceva sau de a ajunge undeva într-un termen fixat arbitrar. Senzația că nu e destul timp constituie probabil cea mai alienantă și periculoasă condiție a minții contemporane.

Nu există timp, există doar ceasuri.

Când trăim sub dictatura cronometrului, ne decuplăm de prezent și ne transformăm existența dintr-o experiență trăită în viitorul imediat. Nu știu de ce, dar acel viitor imediat are tendința să se umple de accident, de neprevăzut, de obstacole, ca într-un joc video.

Graba e absurdă. Pentru Aristotel, scholē, de unde provine cuvântul „școală”, însemna timpul eliberat de necesitatea imediată, disponibil pentru reflecție, cultură și participare civică. Andrei întârzia mereu la școală. Diriginta, observând pe ultima pagină a catalogului că băiatul locuia exact în blocul de lângă liceu, a rămas șocată: „Andrei, eu eram sigură că tu stai cel mai departe, pentru că mereu vii ultimul și în grabă!”. Răspunsul prompt al acestui elev excepțional a surprins perfect paradoxul uman: „Păi, să vedeți, eu stau la a treia scară, în capătul celălalt al blocului!”.

Cu cât suntem mai aproape de ceea ce contează sau de destinație, cu atât tindem să amânăm sau să ne precipităm nejustificat, risipind liniștea pe distanțe imaginare.

​În opoziție directă cu această agitație sterilă se află starea de plictiseală, pe care societatea modernă o combate cu vehemență, dar care ascunde un secret prețios. În mod paradoxal, plictiseala nu este un gol chinuitor, ci cel mai clar semn al fericirii. 

Ar trebui să îți râdă inima când te plictisești, pentru că plictiseala autentică apare doar atunci când nu te mai apasă nicio amenințare imediată, nicio urgență inventată și nicio nevoie de a demonstra ceva cuiva. A avea luxul de a te plictisi înseamnă a fi eliberat, măcar pentru scurt timp, de sub tirania productivității. ​Nimeni nu se plictisește în timp ce fuge dintr-o clădire în flăcări, așteaptă rezultatul unei biopsii sau încearcă să găsească un copil dispărut. Pentru a te plictisi, lumea trebuie să te lase câteva clipe în pace.

Binele are în general o problemă de marketing. Răul însă intră în scenă cu sirene, diagnostice, notificări, facturi și uși trântite. Binele stă liniștit într-o cameră în care nu se întâmplă nimic. 

În 2014, o echipă de psihologi le-a cerut unor oameni să petreacă între șase și cincisprezece minute singuri într-o cameră, fără telefon, cărți sau muzică. Trebuiau doar să stea și să se gândească. Majoritatea nu au găsit experiența prea plăcută și au avut dificultăți în a-și controla gândurile. Într-o variantă devenită celebră, participanții puteau apăsa un buton pentru a-și administra un șoc electric ușor. Mulți au apăsat.

Studiul a fost rezumat cu entuziasm prin ideea că oamenii preferă electrocutarea în locul plictiselii. Era prea frumos ca să fie exact. Cei mai mulți nu și-au administrat niciun șoc, iar dintre cei care au făcut-o, majoritatea au apăsat butonul de puține ori. Probabil că unii au vrut pur și simplu să vadă ce se întâmplă. Totuși, rezultatul de fond rămâne că pentru mulți oameni, cincisprezece minute în propria companie reprezintă o sarcină. Mintea fără ocupație nu devine automat un loc agreabil. Așadar, problema plictiselii nu este numai lipsa stimulilor, ci întâlnirea cu ceea ce rămâne după dispariția lor.

Omul contemporan dispune de un avantaj rar și fără precedent. El poate evita această întâlnire aproape fără întrerupere. La coadă, în lift, la semafor, în pat, pe closet, în timpul unei conversații și, cu puțină îndemânare, chiar în timpul somnului, telefonul îi oferă ceva. Nu neapărat ceva interesant. E suficient să fie ceva. Un accident filmat prost, o ceartă între necunoscuți, o reducere la un produs de care nu avem nevoie, un politician spunând exact lucrul pe care ne așteptam să-l spună. Mintea primește porția de zgomot și renunță la protest.

Am ajuns să confundăm absența stimulării cu absența vieții.

Plictiseala nu este însă o singură stare. Psihologul Erin Westgate o descrie ca pe un semnal legat de două deficite: atenția și sensul. Ne plictisim când nu reușim să ne concentrăm sau când nu vedem rostul activității. O sarcină prea ușoară plictisește fiindcă nu solicită atenția, iar una prea grea poate produce același efect, fiindcă atenția nu reușește să se fixeze. La fel, putem fi foarte ocupați și profund plictisiți atunci când activitatea ni se pare lipsită de sens.

Aceasta explică un alt paradox, al vieții profesionale. Omul (nu dau nume) nu se plictisește numai când nu are nimic de făcut. Se poate plictisi lucrând fără oprire. O zi plină cu formulare, aprobări, ședințe și răspunsuri poate fi mai goală decât o după-amiază petrecută privind un copac. Activitatea și prezența sunt două lucruri diferite. Multe ocupații sunt metode social acceptate de a nu fi acolo.

Plictiseala funcționează asemenea unui indicator de bord. Spune că relația dintre atenție, activitate și sens s-a stricat. Indicatorul nu precizează însă ce trebuie făcut. Poți schimba activitatea, îi poți găsi un sens, îți poți regla nivelul de dificultate sau poți suporta pentru o vreme semnalul. Noi am ales, în general, soluția cea mai rapidă: stimularea.

La cea mai mică fisură în continuitatea zilei, scoatem telefonul. Gestul a devenit atât de automat încât nu mai răspunde unei dorințe. Nu vrem să vedem ceva anume. Vrem să nu rămână nimic de văzut înăuntru.

Există totuși o plictiseală mai adâncă, pe care telefonul doar o acoperă. Ea apare când omul obișnuit cu tensiunea intră, în sfârșit, într-o perioadă liniștită. Necazurile s-au redus, conflictul s-a stins, munca nu mai arde, relația este stabilă. În locul bucuriei apare o mâncărime. Parcă lipsește ceva. Începe să caute probleme, să interpreteze gesturi, să deschidă discuții care nu cereau deschise, să-și stabilească obiective urgente și să transforme mici inconveniente în chestiuni de principiu.

Nu îi lipsește fericirea. Îi lipsește genul lui, sau ei, de neliniște.

Sistemul nervos învață mediul în care trăiește. Dacă a fost obișnuit cu imprevizibilitatea, tensiunea devine normalitate. Pacea poate fi percepută ca o suspendare suspectă înaintea următorului pericol. Omul nu știe ce să facă în liniște fiindcă toate competențele sale au fost dezvoltate pentru furtună. Este extraordinar la rezolvarea crizelor și aproape neajutorat într-o duminică fără program.

Unii oameni nu se întâlnesc cu probleme, ci problemele locuiesc în ei ca niște paraziți care mai ies uneori la plimbare.

De aceea, după o perioadă grea poate urma un soi de sevraj. Nu mai există urgență, dar organismul continuă să o aștepte. Plictiseala este simțită ca un vid care trebuie umplut repede. Atunci apar conflictele inutile, cumpărăturile, proiectele disproporționate, relațiile complicate și hotărârile luate pentru a simți că se întâmplă ceva. Omul preferă uneori o suferință recognoscibilă unei păci în care încă nu a învățat să trăiască.

Aceasta nu înseamnă că orice plictiseală este sănătoasă. Plictiseala cronică poate însoți depresia, lipsa sensului, izolarea și dificultățile de reglare a atenției. Poate favoriza comportamente riscante și folosirea compulsivă a tehnologiei. Un semnal persistent nu trebuie romantizat. Dacă becul de bord rămâne aprins, probabil că nu asistăm la o meditație asupra mecanicii.

Dar nici eliminarea automată a plictiselii nu este o soluție. Plictiseala ne împinge să căutăm varietate, iar unele cercetări sugerează că poate stimula creativitatea în anumite condiții. În trei experimente, participanții plictisiți au produs mai multe idei la unele sarcini creative, mai ales când aveau deschidere către experiență, nevoie de reflecție și sentimentul controlului personal. Efectul nu este universal, ceea ce strică puțin industria citatelor motivaționale, dar păstrează realitatea.

Plictiseala nu produce idei prin magie. Creează spațiul din care mintea încearcă să evadeze, iar una dintre căile de ieșire este imaginația.

Copiii știu asta înainte ca noi să-i dezvățăm. Lăsat fără program, copilul trece printr-o fază de protest. În acel timp, pentru el, care nu are ce face, toate jucăriile sunt proaste, familia este nedreaptă și întreaga civilizație a eșuat. Dacă adultul rezistă tentației de a-i furniza imediat divertisment, după un timp apare jocul. O cutie devine corabie, masa devine cetate, iar o pătură capătă o viață instituțională complicată. Creativitatea începe uneori după ce serviciul de animație al părinților intră în grevă.

La adulți, procesul este asemănător, însă protestul are vocabular mai sofisticat. Spunem că trebuie să fim productivi, informați, conectați sau disponibili. În realitate, nu mai suportăm intervalele în care nimeni nu ne spune cine suntem și ce avem de făcut.

Poate că ar trebui să tratăm plictiseala ca pe un pasaj, un hol de trecere. Nu este destinația și nici dușmanul. Intrăm în ea după ce stimulii obișnuiți au dispărut și înainte ca atenția să-și găsească singură un obiect. Dacă ieșim imediat, nu aflăm niciodată ce se afla dincolo. Dacă ești mobilat ca un castel, holurile sunt minunate.

Există un exercițiu simplu și eficient: să nu faci nimic când nu ai nimic de făcut. Să nu scoți telefonul, să nu optimizezi momentul, să nu transformi pauza în tehnică de dezvoltare personală. Să lași câteva minute să treacă fără să le ceri randament. La început apare neliniștea. Apoi, dacă ai răbdare, lucrurile încep să capete din nou contur.

Nu orice clipă trebuie valorificată. Obsesia valorificării este una dintre metodele prin care ne devalorizăm viața.

Plictiseala mea fericită nu este absența sensului. Este absența urgenței. Înseamnă că, pentru moment, nimeni nu suferă, nimic nu arde și lumea poate continua fără mine. Este o stare rară, aproape luxoasă, pe care am petrecut prea mult timp încercând să o alung.