Despre descurcăreți

În limba română, „descurcăreț” este aproape întotdeauna un compliment. Descrie omul care găsește o soluție, nu rămâne blocat, nu așteaptă să-l salveze altcineva. Într-o situație de urgență, îl vrem lângă noi. Când sistemul se oprește, el știe pe cine să sune, pe unde să intre și ce să spună. Are inițiativă, inteligență practică și o relație flexibilă cu obstacolele.

Problema începe atunci când obstacolele nu mai sunt accidente ale sistemului, ci sistemul însuși.

Într-o societate funcțională, inventivitatea este folosită pentru a crea lucruri noi. La noi, oricine nu e descurcăreț are soarta celor discriminați sever. Într-o societate slab organizată, o mare parte din inventivitate este consumată pentru a obține lucruri normale, precum o programare, un document, un pat în spital, un răspuns, o aprobare, respectarea unui drept. Inteligența nu mai produce valoare, ci compensează dezordinea. Într-o astfel de lume, cei mai capabili sunt oportuniștii, speculanții, tupeiștii, hienele.

Dar ar fi prea simplu să atribuim descurcăreala unui defect moral românesc. Ea este o adaptare rațională la o lume în care regulile sunt impredictibile, instituțiile răspund greu, iar aplicarea normelor depinde adesea de persoană, relație sau insistență.

Dacă procedura obișnuită nu funcționează, cauți o scurtătură. Dacă bănuiești că ceilalți vor încălca regula, respectarea ei începe să semene cu o renunțare unilaterală. Dacă ai fost pedepsit de mai multe ori pentru răbdare și recompensat pentru tupeu, deprinzi repede lecția.

Teoria jocurilor numește aceasta o problemă de cooperare. Fiecare ar avea de câștigat dacă toți ar respecta regula, dar fiecare se teme că va pierde dacă o respectă singur. La coadă, în trafic, la plata taxelor sau în folosirea bunurilor publice, avantajul imediat poate reveni celui care încalcă înțelegerea. Costul se împrăștie între ceilalți și devine aproape invizibil.

Apare astfel un așa-zis echilibru de încredere redusă. Oamenii nu cooperează deoarece se așteaptă ca ceilalți să nu coopereze, iar comportamentul lor confirmă așteptarea tuturor. Nimeni nu trebuie să fie profund rău intenționat. Este suficient ca fiecare să se protejeze puțin mai devreme decât ar fi necesar.

În experimentele cu bunuri publice, mulți participanți se comportă drept cooperatori condiționați: contribuie atât timp cât cred că și ceilalți contribuie. Când observă profitori, contribuțiile scad. Nu pentru că participanții încetează brusc să creadă în binele comun, ci pentru că refuză să joace rolul fraierului oficial. Cercetările discută cât din acest comportament este preferință socială și cât este neînțelegerea jocului, dar rezultatul general este că a coopera sau nu depinde de ceea ce credem că vor face ceilalți.

Românul descurcăreț nu spune neapărat că regulile sunt inutile. Spune că ele ar fi bune dacă le-ar respecta toată lumea și adaugă, cu experiența omului trecut prin multe, că el nu vrea să fie nici primul și nici singurul prost.

O strategie poate fi utilă individului și dăunătoare mediului care o face posibilă. Biologia evoluționistă numește asemenea situații, în anumite contexte, capcane adaptive, atunci când comportamentul produce un avantaj imediat, dar fixează populația într-un rezultat inferior pe termen lung.

Cel care intră în față câștigă cinci minute. Coada pierde încă puțină încredere în regulă. Cel care obține o excepție rezolvă o problemă reală. Instituția devine însă ceva mai puțin universală. Funcționarul care „ajută” o cunoștință poate avea sentimentul generozității, dar persoana fără pile descoperă că dreptul său valorează mai puțin.

Încrederea la noi există, dar se oprește de regulă la familie, prieteni și cunoștințe. Solidaritatea din interiorul grupului poate fi foarte puternică, în timp ce obligația față de necunoscut rămâne slabă. Îl ajutăm extraordinar pe omul nostru și ne strecurăm înaintea omului altuia.

Descurcăreala are și o componentă de statut. Nu urmărește numai rezolvarea problemei. Uneori urmărește să dovedească faptul că nu ai fost dominat, păcălit sau lăsat de fraier. Interacțiunea devine un concurs în care cineva trebuie să fie mai isteț decât altcineva. Respectarea regulii pare pasivitate, politețea pare teamă, iar compromisul riscă să fie interpretat drept înfrângere.

Paradoxal, descurcăreala este admirată ca independență, deși presupune o dependență enormă de ceilalți.

Într-un sistem dominat de descurcăreală, serviciul public nu mai este identic pentru toată lumea. El devine un test informal de competențe sociale. Aceasta produce o inegalitate mai greu de observat decât cea financiară. Două persoane pot avea același drept pe hârtie și acces radical diferit la el. Cea vulnerabilă renunță. Cea descurcăreață înaintează.

Datele recente OECD arată că problema încrederii instituționale rămâne concretă. Încrederea nu este o dispoziție sentimentală. Este o estimare despre comportamentul probabil al celuilalt. Cetățeanul are încredere când crede că instituția va aplica aceeași regulă și mâine, inclusiv unei persoane mai influente decât el. Instituția are încredere în cetățean când nu îl tratează preventiv ca pe un infractor.

Experimentele lui Ernst Fehr și Simon Gächter au arătat că oamenii sunt dispuși să-i sancționeze pe cei care profită de cooperarea grupului chiar suportând ei înșiși un cost. Posibilitatea sancționării poate susține contribuțiile colective. Dar sancțiunea funcționează social numai dacă este percepută ca legitimă. Cercetările au arătat și că sancțiunile interpretate drept arbitrare sau interesate pot distruge cooperarea pe care pretind că o apără.

Pentru România, lecția este că nu ne lipsesc regulile și pedepsele. Avem legi bune. Ne lipsesc frecvent certitudinea, proporționalitatea și universalitatea aplicării lor. O sancțiune severă, rară și selectivă educă populația în arta evitării. O sancțiune moderată, previzibilă și egal aplicată crește încrederea.

Descurcăreala nu trebuie extirpată din caracterul românesc, în măsura în carea înseamnă inițiativă, viteză de reacție, toleranță la incertitudine și talent pentru improvizație. Dar o societate matură mută această inteligență din lupta cu propriile instituții către rezolvarea problemelor reale. Omul capabil să găsească mereu o cale poate inventa un serviciu, poate repara un proces, poate conduce o echipă sau poate salva o situație dificilă. Pentru aceasta, calea oficială trebuie să înceteze să fie cea mai puțin credibilă dintre variante.

Schimbarea nu va începe prin dispariția șmecherului. Va începe atunci când șmecheria va fi constructivă, când cooperarea nu va mai cere naivitate și când omul corect nu va mai fi abandonat singur în fața celui care încalcă regula. Atunci, a te descurca va redeveni ceea ce ar fi trebuit să fie: capacitatea de a răspunde creativ unei împrejurări neprevăzute, nu obligația zilnică de a supraviețui printre ceilalți.