Despre corb și caracatiță

Cineva spune că îl doare. Celălalt poate să îl asculte, să îl întrebe unde îl doare, cât de intensă este durerea, dacă seamănă cu o arsură, cu o gheară sau cu o presiune. Cu toate acestea, între experiența primului și înțelegerea celui de-al doilea rămâne o distanță pe care nici competența, nici afecțiunea și nici memoria nu o pot suprima. Durerea poate fi localizată, măsurată și descrisă generic. Dar nu poate fi transmisă.

Dacă ar exista un limbaj al durerii, ne-am înțelege cu totul altfel. Nu putem înțelege durerea celuilalt decât prin apel la amintirea unei dureri asemănătoare. Însă amintirea durerii este întotdeauna o umbră vagă, iar limbajul care o descrie este mai mult sau mai puțin spălăcit. Din interiorul durerii nu poți transmite, ca un reporter de front, reprezentări sensibile. În timpul unui episod de durere, nu ne putem gândi la nimic altceva, astfel încât nu putem face analogii și comparații. Apoi, apare cealaltă dificultate. Ne amintim că am suferit, adesea foarte viu, dar senzația în sine poate fi straniu de greu de invocat. 

Pornesc de aici pentru a propune o distincție între două ecologii ale sinelui, două moduri de existență care aparțin aceleiași persoane, dar locuiesc la adâncimi diferite. Le voi numi corbul și caracatița.

Corbul este partea pelagică a sinelui. El trăiește în spațiul deschis al relațiilor, al limbajului și al recunoașterii reciproce. Este inteligent, curios, expresiv și gălăgios. Învață repede codurile comunității și distinge cu precizie situațiile sociale. Știe când să vorbească, ce să ascundă, cum să explice și cum să transforme o experiență dezordonată într-o poveste inteligibilă.

Caracatița este partea bentonică. Trăiește în adânc, aproape de adâncul ființei. Este înțeleaptă în sensul în care poate fi înțeleaptă o formă de viață care nu are nevoie să formuleze maxime. Își schimbă culoarea, forma și textura. Se retrage, cercetează, anticipează și se apără. Ea nu explică lumea, ci doar o locuiește tăcut.

Distincția nu presupune existența a două substanțe și nici a două persoane ascunse în același corp. Nu propun o zoologie a sufletului. Corbul și caracatița desemnează două regimuri ale aceluiași sine: regimul în care devenim accesibili nouă înșine și celorlalți și regimul în care existăm înaintea sau dincolo de această accesibilitate.

Corbul comunică. Caracatița rămâne ascunsă.

Să ne gândim la un om care spune „sunt bine”. Propoziția poate fi sinceră. Omul își îndeplinește obligațiile, răspunde coerent, face planuri și participă la viața celorlalți. Corbul său este bine. El funcționează în lumea comună. În același timp, omul poate resimți o neliniște fără obiect precis, o oboseală pe care somnul nu o îndepărtează sau senzația că realitatea și-a pierdut consistența. Caracatița lui nu este bine.

Care dintre cele două stări exprimă adevărul?

Întrebarea ne împinge spre o alegere pe care experiența nu ne obligă să o facem. Ambele pot fi adevărate. Persoana nu minte și nici nu se cunoaște neapărat prost. Ea vorbește dintr-un anumit nivel al existenței sale. Corbul produce o propoziție valabilă pentru lumea în care propozițiile au funcții. Caracatița traversează o stare care nu a devenit încă propoziție și care poate nu va deveni niciodată una adecvată.

Cele două ipostaze intră adesea în disensiune.

Corbul promite că mâine vom fi disciplinați. Caracatița întâmpină dimineața cu o greutate pe care promisiunea nu o prevăzuse.

Corbul acceptă că o critică este justificată. Caracatița simte atacul înainte ca argumentul să ajungă la ea.

Corbul explică de ce o despărțire era necesară. Caracatița continuă să reacționeze la pașii auziți pe hol.

Corbul știe că durerea va trece. Caracatița trăiește într-un prezent în care viitorul este o ipoteză formulată de altcineva.

Corbul rostește discursul funebru. Caracatița descoperă dispariția câteva zile mai târziu, într-un gest pe care nimeni nu îl mai face sau într-o veste pe care nu mai are cui să o spună.

Acestea nu sunt simple confruntări între rațiune și emoție. Corbul poate fi emoțional, iar caracatița poate fi extraordinar de inteligentă. Diferența privește mediul în care operează. Corbul vede orizontul, ceilalți corbi și regulile lumii comune. Caracatița simte presiunea apei, schimbarea curenților și mișcările care nu ajung la suprafață.

Durerea este unul dintre modurile în care luăm contact cu caracatița.

Viața obișnuită ne permite să locuim în mare parte la suprafață. Suntem părinți, copii, funcționari, profesori, prieteni și cetățeni. În fiecare context suntem altcineva, fără ca această pluralitate să fie în mod necesar ipocrizie. Rolurile nu cer întotdeauna reflecție profundă. Cer mai ales atenție. Odată investiți într-un rol, știm în general ce urmează. Descompunem obiectivele în acțiuni și punem un pas înaintea celuilalt.

Corbul prosperă în această lume. El stăpânește codurile comune.

Durerea poate suspenda codurile. Ea reduce distanța dintre experiență și cel care o trăiește. Într-o suferință intensă, omul încetează pentru o vreme să mai fie funcția, reputația și povestea sa. Devine atât de mult el însuși, încât riscă să devină inexprimabil și incomunicabil, asemenea unei caracatițe retrase pe fundul oceanului.

Atunci când vorbim despre noi înșine, corbii noștri intră în dialog. Ei schimbă amintiri, argumente, avertismente, teorii și promisiuni. Își descriu caracatițele și elaborează concepte despre viața bentonică. Psihologia clasifică stările. Medicina măsoară simptomele. Literatura construiește analogii. Filosofia distinge între experiență și relatarea experienței.

Toate acestea sunt activități necesare. O teorie a limitelor limbajului trebuie să evite plăcerea facilă de a declara limbajul neputincios folosind douăzeci de mii de cuvinte bine alese. Corbul nu este un impostor. Fără el nu ar exista adevăr public, memorie comună, obligație, critică sau solidaritate.

Însă conversația rămâne între corbi.

Cuvântul „durere” nu doare. Cuvântul „frică” nu se teme. Cuvântul „singurătate” poate fi rostit într-o sală plină. Între experiență și expresie există o diferență de natură, nu doar una de precizie. O descriere poate fi îmbunătățită la nesfârșit fără să devină experiența pe care o descrie, după cum o hartă poate primi tot mai multe detalii fără să devină teritoriul.

De aici nu rezultă că nu ne înțelegem deloc. Rezultă că înțelegerea umană nu trebuie confundată cu reproducerea experienței celuilalt. Pot înțelege că suferi, pot anticipa anumite nevoi și pot acționa cu delicatețe fără să simt ceea ce simți. Comunicarea reușită nu anulează distanța dintre conștiințe. Ea ne învață să lucrăm responsabil în interiorul acestei distanțe.

Tragedia caracatiței este că rămâne necunoscută și singură.

Nu poate transmite exact ceea ce trăiește. Nu poate demonstra calitatea experienței sale și nici nu poate obliga pe altcineva să vadă lumea de la aceeași adâncime. Ea ne rămâne parțial necunoscută chiar nouă. O surprindem prin efecte, retrageri, schimbări de culoare și reacții pe care corbul le justifică ulterior cu un talent uneori suspect.

Și totuși, aceasta este și valoarea ei.

Dacă viața noastră interioară ar putea fi tradusă fără rest, persoana ar deveni complet accesibilă clasificării și controlului. Am putea fi rezumați adecvat de un dosar, de un diagnostic, de o biografie sau de un algoritm. Ființa ar coincide cu descrierea ei.

Caracatița păstrează o rezervă de singularitate. Ea împiedică persoana să se reducă la imaginea sa publică, la rolurile sale sau chiar la ceea ce crede despre sine. Păstrează distanța dintre explicație și existență.

Nu trebuie să transformăm această zonă necunoscută într-un sanctuar. Adâncul poate conține lașitate, resentiment și cruzime, nu doar autenticitate și înțelepciune. Misterul nu este o virtute morală. Dar absența transparenței integrale este una dintre condițiile libertății și demnității personale. Suntem mai mult decât se poate ști despre noi și, uneori, mai mult decât putem ști noi înșine.

Ce mai poate însemna apropierea dintre oameni dacă această distanță nu poate fi închisă? Poate însemna renunțarea la ambiția posesivă de a-l înțelege integral pe celălalt.

Corbii pot deveni prieteni extraordinari. Pot recunoaște semnele unei mișcări din adânc. Pot învăța când să întrebe și când să tacă. Pot refuza să interpreteze imposibilitatea celuilalt de a se explica drept lipsă de sinceritate. Pot rămâne aproape fără să pretindă acces la întreaga lui ființă.

Toleranța față de misterul celuilalt nu este indiferență. Este o disciplină a iubirii. Uneori, cea mai profundă formă de înțelegere constă în a face loc pentru ceea ce nu poate fi înțeles. Corbul celuilalt ne poate spune că în adânc se întâmplă ceva, fără să ne poată aduce acel lucru la suprafață. Îi putem acorda credit chiar și atunci când nu primim dovezile experienței sale.

Corbii vor continua să vorbească. Este felul lor de a construi lumea comună, de a face promisiuni și de a împiedica singurătatea să devină abandon.

Corbul se poate întreba dacă nu cumva există o singură caracatiță, pe care o împărtășim cu toții și care nu va dispărea odată cu noi. Corbul poate, de asemenea, să deplângă soarta caracatiței, de a fi menită să dispară la un moment dat fără ca nimeni să afle prin ce a trecut.

Dar toate acestea sunt pălăvrăgeli de corbi.

Dedesubt, caracatița își vede singură de adâncul ei.