Despre dispariția weekendului și despre ideea de viață bună
Într-un text foarte interesant din The Guardian, Richard Morgan identifică originea practică a weekendului în toamna lui 1926, când Henry Ford a stabilit oficial săptămâna de lucru de cinci zile pentru angajații săi. Această decizie corporativă s-a transformat rapid într-un fenomen cultural și politic. În perioada postbelică, sâmbetele și duminicile au devenit un spațiu de răsfăț și evadare.
Marea cotitură narativă identificată de Morgan are loc în 1983, când un baschetbalist a folosit pentru prima dată termenul „24/7” pentru a-și descrie eficiența neîntreruptă. Această mentalitate a fost amplificată de nașterea televiziunilor de știri cu program continuu (precum CNN) și de explozia tehnologiei digitale din anii '90, care a dizolvat treptat granița dintre zilele de lucru și cele de odihnă. În prezent, susține Morgan, weekendul și-a pierdut sensul. Într-o economie dominată de munca pe platforme digitale, activități de consultanță, influenceri, șoferi de Uber sau muncitori globalizați care depind de fusurile orare ale clienților, sâmbăta și duminica nu mai oferă nicio protecție. Lucrul de acasă accelerat în pandemie, agendele digitale optimizate excesiv și rețelele sociale au transformat sfârșitul de săptămână într-o altă sursă de stres, planificare și anxietate.
În anul 1930, John Maynard Keynes a prezis că, până la sfârșitul secolului, tehnologia va avansa suficient de mult încât țările dezvoltate să ajungă la o săptămână de lucru de cincisprezece ore. Din punct de vedere tehnologic, suntem pe deplin capabili de acest lucru. Și totuși, acest lucru nu s-a întâmplat. Dimpotrivă, tehnologia a fost folosită, mai degrabă, pentru a găsi modalități de a ne face pe toți să muncim mai mult. Keynes vorbea despre rezolvarea „problemei economice”. Odată rezolvată această problemă, ne-am folosi restul timpului pentru noi, pentru viața noastră, pentru a trăi bine.
Se pare însă că a trăi bine nu înseamnă același lucru pentru toți. Geert Hofstede, care a descris anumite diferențe de mentalitate, a reușit să măsoare o așa-numită dimensiune culturală numită Indulgence (versus Restraint): libertatea de a satisface anumite dorințe de bază. În țări precum Mexic sau Columbia, fericirea personală este o prioritate absolută. Oamenii acordă o importanță majoră timpului liber, manifestării libere a emoțiilor și optimismului. Banii sunt văzuți ca un mijloc de a obține plăceri imediate, nu doar pentru economisire. Din contră, în țări precum Egipt sau Pakistan, viața este ghidată de reguli morale stricte, iar satisfacerea dorințelor personale este adesea privită ca fiind greșită sau egoistă. Măsurate la nivel național, SUA este o cultură a răsfățului, iar România o cultură a restricției.
Dincolo de aceste diferențe, definiția fiecăruia despre ce înseamnă o viață bună mai poate avea legătură și cu cât de specializați suntem. Nassim Taleb observă că oamenii, cu cât se identifică mai mult cu o profesie sau o realizare, ca, de pildă, un premiu, cu atât sunt mai puțin umani în sensul clasic. În etica virtuții, singura excelență care merită obţinută este aceea de a fi uman, cu tot ceea ce implică aceasta (onoare, curaj, contribuţie, satisfacerea obligaţiilor publice și private, dorința de a înfrunta moartea etc); realizările sunt atenuări si înstrăinări proprii formelor inferioare de viață. De exemplu, în Roma antică, era un privilegiu rezervat pentru clasa patriciană că puteau să se angajeze în activități profesionale, fără a se identifica în mod direct cu ele: să scrie cărți, să comande armate, să facă agricultură sau comerţ fără a fi scriitori, generali, agricultori sau comercianţi, ci oameni care scriu, comandă, ară sau tranzacționează ca activitate colaterală.
Astăzi, având în vedere că omenirea a ajuns mult, mult mai bogată, s-ar crede că toată lumea ar avea acces la acest privilegiu. În schimb, îl observăm doar la cei cu salarii minime care doar îşi duc traiul și se simt obligați să-şi separe identitatea de profesia lor. Cu cât urci pe scara socială, cu atât mai multe persoane îşi derivă identitatea din profesia și realizările lor.
Cu alte cuvinte, nu suntem doar dependenți de muncă, ne identificăm cu ea. Nu doar că nu mai găsim sens în timpul liber, nici măcar nu știm cu ce să îl umplem. Conversațiile adevărate, prietenia, contemplarea operelor de artă, cititul cărților, plimbarea de plăcere, petrecerile care conectează, hobby-urile practice și tot restul acestor apucături aristocratice par să fi pierdut definitiv lupta cu „problema economică”.
Richard Morgan respinge ideea că weekendul tradițional mai poate fi salvat în forma sa inițială, considerând că această construcție născută în epoca industrială este depășită. În loc să încercăm să protejăm un spațiu de timp care a fost deja invadat de obligații, el propune extinderea mentalității de weekend în interiorul săptămânii de lucru.
Autorul argumentează că angajații ar trebui să recupereze teren din timpul de lucru, prin instilarea unui spirit de relaxare în activitățile de luni până vineri. Privind din perspectiva propriei experiențe de freelancer (un stil de viață lipsit de plasă de siguranță, dar care îi oferă libertate totală asupra agendei), Morgan subliniază că timpul nu este ceva ce găsești întâmplător, ci ceva ce îți faci în mod conștient.
În final, Morgan argumentează că ideea de odihnă nu trebuie concepută doar ca un mijloc de reîncărcare a bateriilor pentru a fi mai productivi pentru angajator. Odihna și timpul liber reprezintă acte de rezistență personală. Ne îndeamnă să renunțăm la dogma zilelor fixe din calendar și să ne facem timp pentru tot ce aduce bucurie sau împlinire, fie că este vorba despre sport, citit, gătit, terapie sau călătorii, deoarece nimeni nu își măsoară amintirile esențiale din viață după ziua din săptămână în care s-au întâmplat.
Marea cotitură narativă identificată de Morgan are loc în 1983, când un baschetbalist a folosit pentru prima dată termenul „24/7” pentru a-și descrie eficiența neîntreruptă. Această mentalitate a fost amplificată de nașterea televiziunilor de știri cu program continuu (precum CNN) și de explozia tehnologiei digitale din anii '90, care a dizolvat treptat granița dintre zilele de lucru și cele de odihnă. În prezent, susține Morgan, weekendul și-a pierdut sensul. Într-o economie dominată de munca pe platforme digitale, activități de consultanță, influenceri, șoferi de Uber sau muncitori globalizați care depind de fusurile orare ale clienților, sâmbăta și duminica nu mai oferă nicio protecție. Lucrul de acasă accelerat în pandemie, agendele digitale optimizate excesiv și rețelele sociale au transformat sfârșitul de săptămână într-o altă sursă de stres, planificare și anxietate.
În anul 1930, John Maynard Keynes a prezis că, până la sfârșitul secolului, tehnologia va avansa suficient de mult încât țările dezvoltate să ajungă la o săptămână de lucru de cincisprezece ore. Din punct de vedere tehnologic, suntem pe deplin capabili de acest lucru. Și totuși, acest lucru nu s-a întâmplat. Dimpotrivă, tehnologia a fost folosită, mai degrabă, pentru a găsi modalități de a ne face pe toți să muncim mai mult. Keynes vorbea despre rezolvarea „problemei economice”. Odată rezolvată această problemă, ne-am folosi restul timpului pentru noi, pentru viața noastră, pentru a trăi bine.
Se pare însă că a trăi bine nu înseamnă același lucru pentru toți. Geert Hofstede, care a descris anumite diferențe de mentalitate, a reușit să măsoare o așa-numită dimensiune culturală numită Indulgence (versus Restraint): libertatea de a satisface anumite dorințe de bază. În țări precum Mexic sau Columbia, fericirea personală este o prioritate absolută. Oamenii acordă o importanță majoră timpului liber, manifestării libere a emoțiilor și optimismului. Banii sunt văzuți ca un mijloc de a obține plăceri imediate, nu doar pentru economisire. Din contră, în țări precum Egipt sau Pakistan, viața este ghidată de reguli morale stricte, iar satisfacerea dorințelor personale este adesea privită ca fiind greșită sau egoistă. Măsurate la nivel național, SUA este o cultură a răsfățului, iar România o cultură a restricției.
Dincolo de aceste diferențe, definiția fiecăruia despre ce înseamnă o viață bună mai poate avea legătură și cu cât de specializați suntem. Nassim Taleb observă că oamenii, cu cât se identifică mai mult cu o profesie sau o realizare, ca, de pildă, un premiu, cu atât sunt mai puțin umani în sensul clasic. În etica virtuții, singura excelență care merită obţinută este aceea de a fi uman, cu tot ceea ce implică aceasta (onoare, curaj, contribuţie, satisfacerea obligaţiilor publice și private, dorința de a înfrunta moartea etc); realizările sunt atenuări si înstrăinări proprii formelor inferioare de viață. De exemplu, în Roma antică, era un privilegiu rezervat pentru clasa patriciană că puteau să se angajeze în activități profesionale, fără a se identifica în mod direct cu ele: să scrie cărți, să comande armate, să facă agricultură sau comerţ fără a fi scriitori, generali, agricultori sau comercianţi, ci oameni care scriu, comandă, ară sau tranzacționează ca activitate colaterală.
Astăzi, având în vedere că omenirea a ajuns mult, mult mai bogată, s-ar crede că toată lumea ar avea acces la acest privilegiu. În schimb, îl observăm doar la cei cu salarii minime care doar îşi duc traiul și se simt obligați să-şi separe identitatea de profesia lor. Cu cât urci pe scara socială, cu atât mai multe persoane îşi derivă identitatea din profesia și realizările lor.
Cu alte cuvinte, nu suntem doar dependenți de muncă, ne identificăm cu ea. Nu doar că nu mai găsim sens în timpul liber, nici măcar nu știm cu ce să îl umplem. Conversațiile adevărate, prietenia, contemplarea operelor de artă, cititul cărților, plimbarea de plăcere, petrecerile care conectează, hobby-urile practice și tot restul acestor apucături aristocratice par să fi pierdut definitiv lupta cu „problema economică”.
Richard Morgan respinge ideea că weekendul tradițional mai poate fi salvat în forma sa inițială, considerând că această construcție născută în epoca industrială este depășită. În loc să încercăm să protejăm un spațiu de timp care a fost deja invadat de obligații, el propune extinderea mentalității de weekend în interiorul săptămânii de lucru.
Autorul argumentează că angajații ar trebui să recupereze teren din timpul de lucru, prin instilarea unui spirit de relaxare în activitățile de luni până vineri. Privind din perspectiva propriei experiențe de freelancer (un stil de viață lipsit de plasă de siguranță, dar care îi oferă libertate totală asupra agendei), Morgan subliniază că timpul nu este ceva ce găsești întâmplător, ci ceva ce îți faci în mod conștient.
În final, Morgan argumentează că ideea de odihnă nu trebuie concepută doar ca un mijloc de reîncărcare a bateriilor pentru a fi mai productivi pentru angajator. Odihna și timpul liber reprezintă acte de rezistență personală. Ne îndeamnă să renunțăm la dogma zilelor fixe din calendar și să ne facem timp pentru tot ce aduce bucurie sau împlinire, fie că este vorba despre sport, citit, gătit, terapie sau călătorii, deoarece nimeni nu își măsoară amintirile esențiale din viață după ziua din săptămână în care s-au întâmplat.
Comentarii
Trimiteți un comentariu