Despre a nu judeca pentru a nu fi judecat

„Nu judecați, ca să nu fiți judecați.” Este unul dintre cele mai cunoscute îndemnuri evanghelice și, probabil, unul dintre cele mai dificil de urmat. Luat literal, ar putea face imposibilă însăși viața morală. Cum am putea deosebi binele de rău, cum am putea alege în cine să avem încredere, cum am putea să ne educăm copiii sau să ne înțelegem propria existență fără a judeca?

În fond, judecăm fără pauză, judecăm în stânga și-n dreapta cât e ziua de lungă. Judecăm faptele oamenilor, intențiile lor, caracterul lor. Judecăm comportamentele celor apropiați și deciziile celor necunoscuți. O facem uneori cu grijă și deliberare, alteori cu o grabă care ar trebui să ne dea de gândit. Câteva cuvinte, un gest, o privire sau o știre sunt adesea suficiente pentru a pronunța un verdict asupra unui om.

Problema începe, cred, atunci când confundăm capacitatea de a judeca cu dreptul de a da verdicte.

Să ne imaginăm doi oameni care întârzie la serviciu. Primul a rămas acasă cu un copil bolnav. Al doilea a petrecut până dimineața. Fapta este aceeași, dar împrejurările ne modifică radical aprecierea. Să continuăm însă cercetarea. Al doilea om traversează o depresie, este parte într-un proces dificil, a crescut într-o familie dezorganizată și are o relație profund nesănătoasă cu alcoolul. Primul, în schimb, și-a neglijat copilul toată săptămâna și a fost nevoit să rămână acasă abia când situația a devenit gravă.

Cu fiecare informație nouă, judecata noastră se schimbă. Dacă am putea merge suficient de departe, dacă am cunoaște întreaga istorie a fiecărui om, toate împrejurările vieții sale, predispozițiile biologice, experiențele formative, fricile, neputințele și constrângerile sale, mă întreb câtă vinovăție ar mai rămâne.

Intuiția mea este că vina s-ar dilua treptat în explicații, până aproape de dispariție. Pentru orice alegere am putea găsi un antecedent, pentru orice antecedent o cauză, pentru orice cauză o împrejurare independentă de voința celui judecat. Nu trebuie să adoptăm determinismul radical al lui Robert Sapolsky pentru a observa acest fenomen. Experiența obișnuită ne arată că oamenii devin mai ușor de înțeles pe măsură ce îi cunoaștem. Uneori, cei pe care îi consideram răi se dovedesc slabi, cei pe care îi consideram egoiști se dovedesc înspăimântați, iar cei pe care îi consideram leneși duc poveri despre care nu știam nimic.

Dar aici apare o dificultate serioasă. Dacă orice faptă poate fi explicată, mai poate fi cineva responsabil pentru ceva? O societate care ar aștepta să cunoască toate cauzele unei fapte înainte de a pronunța un verdict nu ar mai putea judeca niciodată.

În practică, trebuie să ne oprim undeva. Trebuie să stabilim ce împrejurări sunt relevante, ce obligații puteau fi respectate, ce alternative erau rezonabil disponibile și ce consecințe trebuie asumate.

La cealaltă extremă se află patul lui Procust. O normă rigidă, aplicată fără atenție la împrejurări, produce o ordine simplă și previzibilă, cu prețul mutilării realității. Un om este vinovat pentru că a încălcat regula, indiferent de motiv. Altul este bun pentru că a respectat-o, indiferent de consecințe.

Unul care a furat miliarde e liber, deoarece procedurile sunt complicate. O bătrânică e trimisă la închisoare pentru un metru pătrat de grădină marcat greșit. Cu cât rigla este mai rudimentară, cu atât judecata este mai rapidă. Și cu atât crește riscul de a confunda ordinea cu dreptatea.

Așadar, ne aflăm între două extreme. La un capăt, o cazuistică infinită, în care responsabilitatea se pierde printre explicații. La celălalt, o regulă oarbă, care produce verdicte fără să mai vadă oamenii asupra cărora se pronunță.

Nu cred că există o formulă universală care să stabilească echilibrul. Dar cred că putem cere judecății să își cunoască limitele și, mai ales, să fie conștientă de ceea ce sacrifică atunci când simplifică realitatea.

În relațiile personale, lucrurile sunt încă și mai complicate, pentru că nu suntem judecători imparțiali, oricât ne-ar plăcea să credem acest lucru.

Când spunem despre cineva că este egoist, ne referim oare la încălcarea unei valori morale sau la faptul că nu ne-a acordat ceea ce așteptam de la el? Când numim un om nerecunoscător, constatăm o nedreptate sau exprimăm dezamăgirea că nu s-a comportat conform intereselor noastre? Când considerăm pe cineva lipsit de respect, suntem siguri că apărăm respectul ca valoare și nu propria noastră nevoie de deferență?

Mă tem că o parte considerabilă din judecățile noastre morale sunt interese personale care au învățat să vorbească limba virtuților. De aceea, înainte de a judeca un om, ar fi util să ne întrebăm dacă am evalua la fel comportamentul său în cazul în care nu ne-ar afecta. Și, poate mai important, dacă am judeca identic aceeași faptă săvârșită de un om pe care îl iubim.

Psihologia socială a identificat de multă vreme tendința de a explica faptele celorlalți prin caracterul lor, acordând prea puțină importanță împrejurărilor. O numim eroarea fundamentală de atribuire. Cel care ne taie calea în trafic este un nesimțit. Când noi facem același lucru, suntem grăbiți, distrași sau presați de o urgență. Colegul care nu își îndeplinește sarcinile este incompetent. Când noi nu reușim, sarcinile erau prost definite, timpul insuficient, iar condițiile neprielnice.

Fenomenul este mai nuanțat decât sugerează aceste exemple, dar problema morală rămâne. Avem acces la o vastă arhivă de circumstanțe atenuante atunci când ne judecăm pe noi înșine. Pentru ceilalți, dosarul este de regulă mult mai subțire. Dacă am putea judeca oamenii cu același lux de amănunte pe care ni-l acordăm nouă înșine, am fi probabil mai îngăduitori. Și, foarte posibil, mai drepți.

Există însă o formă de judecată pe care am considerat întotdeauna necesară și pe care o veche recomandare românească pare să o interzică. Aceea de a ne judeca părinții.

„Să nu-ți judeci părinții” este o formulă pe care am auzit-o adesea, de regulă însoțită de argumentul că ne-au dat viață, ne-au crescut sau au făcut tot ce au putut. Poate că au făcut tot ce au putut. Dar aceasta este o concluzie la care ar trebui să ajungem în urma unei cercetări, nu o premisă pe care suntem obligați să o acceptăm.

Cred, dimpotrivă, că este necesar să ne judecăm părinții. Și să o facem cât se poate de lucid, fără menajamente, fără obligația de a salva o imagine idealizată a lor. Părinții sunt primele noastre experiențe despre oameni și despre lume. De la ei învățăm ce este iubirea, ce este autoritatea, ce înseamnă să fii acceptat sau respins, cum se exprimă furia, cum se suportă frica, cum se obține afecțiunea. Învățăm de la ei lucruri pe care nu ni le-au predat niciodată și pe care uneori nici ei nu știau că le știu.

Dacă nu îi înțelegem, riscăm să nu înțelegem nici ceea ce am devenit noi înșine.

Un tată autoritar poate fi judecat pentru severitatea sa. Dar cercetarea nu trebuie să se încheie aici. Poate a crescut într-o familie în care autoritatea se exprima exclusiv prin forță. Poate a trăit într-o lume în care vulnerabilitatea era periculoasă. Poate nu a cunoscut niciodată o altă formă de a-și manifesta grija. Toate acestea pot explica severitatea sa. Nu șterg neapărat suferința copilului și nici consecințele asupra adultului care a devenit acel copil.

A înțelege de ce cineva ne-a rănit nu implică obligația de a pretinde că nu am fost răniți. Mai mult, putem ajunge să acceptăm sincer limitele părinților noștri, să le recunoaștem eforturile, să îi iubim și, în același timp, să recunoaștem limpede unde au greșit. Uneori chiar să recunoaștem că ceea ce au făcut a fost grav și nedrept. Nu să le reproșăm, probabil nu ar ajuta pe nimeni la nimic. Dar nici să ne mințim.

Mi se pare că această judecată este o formă de maturizare. Ea presupune să renunțăm atât la nevoia copilului de a avea părinți fără cusur, cât și la tentația adultului de a-i transforma în vinovații universali ai propriilor neîmpliniri. Putem înțelege împrejurările în care au trăit fără să falsificăm faptele. Putem recunoaște răul fără să reducem omul la anumite greșeli.

Cred că în această privință ar trebui să fim mult mai aproape de cazuistică decât de Procust. Cu cât un om este mai important pentru înțelegerea propriei noastre vieți, cu atât merită să îl cercetăm mai profund, chiar dacă adevărul descoperit este incomod.

Revin astfel la îndemnul evanghelic. În contextul său, „Nu judecați, ca să nu fiți judecați” este urmat de avertismentul că măsura cu care îi judecăm pe ceilalți va fi folosită și asupra noastră. Mai departe, parabola paiului și a bârnei ne confruntă cu incapacitatea de a observa propriile greșeli în timp ce le examinăm minuțios pe ale altora. Mi se pare că aici există o intuiție morală mai profundă decât simpla interdicție de a judeca.

Iisus face aici, printre altele, psihologie de înaltă clasă și nu ne cere să renunțăm la discernământ, ci să renunțăm la iluzia superiorității din care ne pronunțăm verdictele. Când judec un om, ar trebui să știu că ceea ce văd din el este incomplet. Că normele mele pot fi imperfecte. Că propriile mele interese pot altera judecata. Că în împrejurări asemănătoare aș putea proceda la fel sau chiar mai rău.

Aceste rezerve nu mă obligă să suspend orice evaluare. Pot condamna o faptă, pot refuza un comportament, pot stabili limite, pot cere repararea unui prejudiciu. Uneori sunt chiar dator să o fac. Dar pot să mă abțin de la a pronunța o sentință definitivă asupra omului.

Pentru că o faptă poate fi cunoscută relativ bine, în timp ce un om rămâne, chiar și pentru sine, incomplet cunoscut. Poate că așa descoperim și limita pe care trebuie să o respectăm, de la caz la caz. Să judecăm faptele cu suficientă fermitate pentru ca responsabilitatea să nu dispară și oamenii cu suficientă prudență pentru ca dreptatea să nu se transforme în cruzime.

Întrebarea e: cât trebuie să înțelegem dintr-un om înainte de a ne considera îndreptățiți să-l judecăm?

Uneori vreau să îl înțeleg până când îmi pot imagina cum a ajuns în situația pentru care îl judec. Alteori, vreau să îl judec până când îl iert.